Minulescu și romanţa sentimentală (II)
Poezia lui vine de la Eminescu şi Macedonski pe care la început aproape îi pastişează. După Eminescu, romanţa intră într-o mare criză, începe să fie erodată de tiparele desuete ale genului. Drept urmare, Minulescu îi va crea un nou statut, o va adapta spiritului altei epoci.
După debut, el devine o strălucitoare vedetă, reciclând gustul publicului.
Venit de la Paris, metodic, începe cu cafeneaua Kubler, introdus de Eugeniu Ştefănescu-Est. Prezenţa sa în boema bucureşteană capătă strălucire la Terasa Oteteleşteanu, fieful literaturii de avangardă. „O cafenea este pentru artişti o universitate” - va zice Arghezi.
Cum spuneam, poezia lui Minulescu, încearcă recondiţionarea romanţei eminesciene, obosită nu de Eminescu, ci de epigonii ei. Prima modificare e şi cea mai superficială. El rupe versul tradiţional şi-l „răscăcărează” - cum zice Arghezi - în unităţi asimetrice, lăsând din punct de vedere grafic, impresia versului liber. Noua formulă marchează pauze, izolează cuvinte, afectează mesajul rimei. Versurile lui trebuie citite într-un anume fel, cu voce tare, teatral, cum de altfel o făcea în cafenelele literare.
Muzicalitatea poeziei e un artificiu tehnic de amplificare a sunetului melodic, o agresiune asupra urechii, menită să contracareze indiferenţa auditorului, textul are o fonetică turbulentă de efect. Apoi aduce sonoritatea neologismelor, sonoritatea numelor proprii, el schimbă şoapta, îngânarea, lamentaţia cu declamaţia şi emfaza. Noua romanţă practică un narcisism agresiv, pe un fond muzical asurzitor:
„Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete
De leneşe pavane
Şi repezi farandole,
În lacrimi port impertinenţe sonorelor mandole.”
Sau:
„Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...”
Mulţi comentatori au evidenţiat farmecul poeziei depărtărilor, lucru valabil câtă vreme poetul cultivă peisajul. Peisajele lui excelează în străluciri violente, unde se desluşesc numai formele gigantice. În „Roamnţa soarelui” se desfăşoară o perspectivă planetară:
„Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor dau zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.”
El face din romanţă o mică enciclopedie sentimentală. Astfel apar fauni, parce, nimfe, silvani, bacante, persoane notorii din lumea artelor, titluri din creaţii celebre. Enigma eternului feminine devine şi mai profundă când e purtată prin geografii vechi, cu nume fascinante; exotismul ca şi senzualitatea, are la Minulescu o expresivitate doctă:
„Lesbos mi-a dedicate un temple,
Citera altul,
Mi-a dăruit arhipelagul cu toate florile
Şi-argintul
Monezilor cu efigia lui Eros-blond
Din Orient,
Ovidiu m-a adus la Roma într-un sicriu de pergament…”
Erosul reprezintă tema şi, în acelaşi timp, mitul cel mai consistent al romanţei. In „Strofe pentru toată lumea” şi mai ales în „Nu sunt ce par a fi” parodia creează ceea ce Minulescu însuşi numeşte „romanţa meschină”:
„Dac-ai crezut c-ar putea să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat.”
Minulescu a trecut încet, încet de la simbolism la baroc. Romanţele lui sunt mărfuri de import aclimatizare pe sol românesc. El a îmbogăţit natura poeziei româneşti cu un peisaj nou şi peisajul simbolismului cu un colţ de natură indigenă. El persiflează simbolismul. Peisajele minulesciene sunt baroce nu numai prin parcurile cu statui şi nimfe, ci chiar în ipostazele sălbatice, cum ar fi tablourile marine. Ideea lumii ca teatru, cu care el se joacă pe o scenă imaginară, face carieră în epoca barocului.
În versurile lui se întreţes: nostalgicul, melancolia, enigmaticul, sentimental evadării, şi, uneori, şi poza cu declamatoriul. Romanţele sale distilează sentimente vagi, dominate de gesturi teatrale, toate contopite într-o policromie pseudosimbolistă. În „Ecce homo” el este „o-mperechere de straniu / Şi comun, / De aiurări de clopot / Şi frământări de clape...”:
„Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Nenţeles!...”
Perpessicius a avut dreptate să considere că poezia erotică a lui Minulescu este cea mai personală de la Eminescu încoace.
