Minulescu și romanţa sentimentală (I)
La şaizeci şi trei de ani, pe 11 aprilie 1944, Ion Minulescu moare subit la Bucureşti în urma unui colaps cardiac provocat de emoţiile bombardamentului teribil din 4 aprilie 1944, în plină glorie literară.
Lumea boemă a capitalei rămâne uimită de dispariţia atât de surprinzătoare a poetului „Romanţelor pentru mai târziu”. Mai ales că Minulescu era o persoană seducătoare şi excentrică atât în îmbrăcăminte, cât şi în spirit, mereu strălucitor şi mereu prezent cu vocea lui de bariton la toate şezătorile literare pe care le patrona, recitindu-şi poeziile.
Fiu de oltean din părţile Slatinei, născut la data de 7 ianuarie 1881, din tată, Theodor, de profesie cavaf şi mamă, Alexandrina, casnică, Ion Minulescu duce o viaţă lipsită de griji, începe şcoala la Piteşti şi debutează în poezie la 16 ani. Termină liceul la Bucureşti şi pleacă la Paris ca student, rămânând şase ani fără a-şi finaliza studiile. Aici este prins în vârtejul strălucitoarei boeme din epoca „belle époque”. În acest timp capital Franţei trăia febra unor mari prefaceri civilizatorii, un fel de vârstă de aur cu puseuri avangardiste între simbolism şi suprarealism în poezie, între naturalism şi reformele proustiene în proză şi între impresionism şi orientările novatoare impuse de fauvism şi cubism, în pictură. Acum modernismul nu mai era o erezie ci este asimilat cu valorile perene ale artei. Aici poetul îi cunoaşte pe Jean Moreas, pe Paul Fort, Lucian Fabre, Paul Valery, ia cunoştinţă cu pictura lui Cezanne, Bonard, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Monet, Mattise şi Giacometti. Poezia se redimensionează musical şi pictural, proza prin opera lui Proust şi Gide se modernizează, teatrul şi cinematograful intră într-o nouă fază.
Minulescu este sedus de toate aceste înnoiri care-i vor schimba viaţa. Reîntors în ţară după şase ani, vine cu un aer nou de schimbare şi când îi apare în „ Convorbiri critice” romanţa „În oraşul cu trei sute de biserici”, Caragiale îi scrie lui Dragomirescu: „Rogu-te, cine-o fi Minulescu? <În oraşul cu trei sute de biserici>> este ceva nepreţuit. Ăsta nu mai e domnişoară! Ăsta e bărbat! Brava lui. De mult n-am mai avut aşa o impresie. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar despre ele, mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăd…”
Minulescu a fost un funcţionar cu grad înalt în ierarhiile de presă şi cultură, un om cu relaţii care n-a dus grija banilor, a fost onorat şi lăudat, a călătorit mult şi a avut o viaţă de familie împlinită.
Scriitor prolific, a publicat 4 romane, a scris 11 piese de teatru, i s-au tipărit în timpul vieţii 6 volume de versuri care i-au adus notorietatea, a făcut gazetărie, a scris cronică dramatică şi plastică etc.
În anul 1914 s-a căsătorit cu pictoriţa şi poeta Claudia Millian, fosta soţie a epigramistului Cridim, având un copil, pe Mioara Lucreţia.
Opera lui a avut în epocă, dar şi după aceea, un destin mai puţin obişnuit. Receptarea ei frizează senzaţionalul. Romanele „Coregent la limba română”, „Roşu, galben şi albastru” şi „Bărbierul regelui Midias sau voluptatea adevărului” alcătuiesc ciclul autobiografic al scriitorului, care au avut o miză slabă asupra criticii. Povestitorul şi nuvelistul Minulescu cultivă misterul şi realismul sentimental ieftin şi senzaţional, venit prin filieră fantastică care se termină cu un deznodământ funest. Teatrul rămâne capitolul cel mai vulnerabil al creaţiei minulesciene, deşi în timpul vieţii piesele lui au făcut furori. Între 1921 şi 1943 i se joacă unsprezece piese de teatru în Bucureşti, Iaşi sau Craiova. Piesele lui sunt piese amoroase de triunghi garnisite cu patetism şi grandilocvenţă.
Opera lui care a trecut graniţa timpului a fost poezia. El a reabilitat romanţa sentimentală, gustată de contemporani dar şi de cititorii de astăzi. Comentariile critice discern noutatea, alura şocantă a versului, ciudăţeniile manieriste, pozele (Mihail Dragomirescu), Lovinescu semnalează noutatea fondului şi a expresiei poetice, dar şi muzicalitatea. Perpessicius vede în poezia erotică minulesciană „cea mai personală din câte s-au perindat de la Eminescu încoace.” Chendi, din contră, vede în ea verbozitate, epatare, o anumită impostură, o sfidare a gustului contemporanilor. Arghezi îl desfiinţează ca poet în pamfletul „Seara”. „Zgomotul operei sale- arată Arghezi - nu a trecut pragul cenaclurilor şi al cafenelei, din inspiraţie îi rămân exteriorităţile disparate, firimiturile, pleava, mătreaţa unei idei, pielea jupuită a unei imagini... e ca un plisc farfuridi răzbit în simbolism... el cântă numerele paisprezece, douăzeci şi unu şi şapte; iahturile, castelele, mătăsurile, săpunul Flora, fabricile de parfum..., complăcându-se în obscurităţi... imaginile lui sunt fie banale, fie imbecile... o elucubraţie de cititor naiv şi umflat... e plin de cuvinte străine... verbalism insipid şi de prost gust... mahalagiu epatat şi rafinat de cinematograf...”
Acest pamflet îl supără pe scriitor şi în anul 1914 n-a mai scris niciun vers. Gustul publicului n-a ţinut seama de Arghezi, care, de altfel, i-a făcut o mare nedreptate. El se va răzbuna postum pe detractori. Există nişte flash-uri portretistice ale unor contemporani, nişte caricaturi din cuvinte: Camil Petrescu e „un ţânţar cu aripi de avion”, Alexandru Filippide „o sticlă ce Cotnari, uitată în dulap destupată”, iar Arghezi „o perlă fină, strivită de copita unui măgar.” Succesul „Romanţelor...” este instantaneu. Cititorii adoră acest tip de poezie. Tudor Vianu ne spune că „... poetul se înfăţişează pe sine ca un reprezentant al artei viitoare...” El impune figura unui poet urban atât prin motive cât şi prin stările de spirit, pe care le cultivă. Şi îşi ia ca aliat publicul...
(Va urma)
