EDITORIAL - Despre reformarea învățământului românesc
Învățământul este latura societății unde s-au experimentat numeroase reforme mai mult sau mai puțin adecvate specificului psihologic și tradițional al neamului românesc. Spun asta fiindcă, dintotdeauna, fie c-a fost democrație, fie c-a fost dictatură, tinerii acestui pământ au făcut parte din elita intelectuală a lumii, cauza fiind un sistem riguros de educație, bazat pe un sistem de valori ce ofereau identitate românismului.
După 1989 s-a încercat o „modernizare” a sistemului de învățământ, împrumutându-se practici, metode, structuri educaționale europene, fără a le adapta specificului locului și fără a valorifica la nivelul prezentului aspecte ale extraordinarei reforme a școlii săvârșite de Spiru Haret.
Orice act de adaptare a școlii la nevoile realității sociale românești trebuie să înceapă, în primul rând, cu calitatea relației elev-profesor. Profesorul este, poate, tentat să creadă că relația sa cu elevul ține de încredere, de supunere, de caracter, în ultimă instanță. Realitatea este alta: capacitatea de adaptare la comportamentul dascălului care este atât reprezentantul autorității, cât și al libertății în educație. Pentru ca elevul să conștientizeze acest dublu rol al profesorului, el va trebui să simtă că autoritatea dascălului nu se datorează poziției acestuia în sistemul de educație, ci culturii și aptitudinilor sale. Deci, autoritatea profesorului să vină din pregătirea sa profesională și științifică. Iar ca reprezentant al libertății în educație, profesorul trebuie să fie „un manual dotat cu sentimente”. Adică, relația elev-profesor este mai întâi una afectivă, în care ambii parteneri pun sentiment, suflet, iubire, unde comunicarea este de multe ori nonverbală, plină de emotivitate. Apoi, în actul educațional nu trebuie să lipsească respectul și bunul simț, două calități ce înlătură agresivitatea, violența și chiulul de la ore. Timpul petrecut la școală trebuie să creeze un confort psihic și intelectual, nu să plictisească. Atunci când școala plictisește elevul, relația educator-educat este afectată de rutină și indiferență, elevul fiind obiect al procesului instructiv, nu subiect.
O altă acțiune reformatoare a învățământului este simplificarea materiei de studiu. Programa școlară nu trebuie încărcată cu informații multe și de prisos, ci puține și cu eficiență în viață. Azi, manualele abundă în cunoștințe fără rost, menite unor lecții de memorare, nu unora cu scop formativ, mai ales formare de atitudini și comportamente. Școala trebuie să ofere cunoștințe care să antreneze elasticitatea gândirii, să ofere posibilitatea dezvoltării aptitudinilor, să ridice temelia unor meserii făcute din pasiune și din nevoie socială. Pentru asta, însă, e nevoie de un sistem de valori oferit model tinerei generații. Din păcate, școala de azi nu are niciun sistem de valori care să răspundă nevoilor sociale, majoritatea absolvenților devenind șomeri sau plecând la munci fizice în străinătate. Există și tineri, mai puțini, e drept, care-și găsesc rostul vieții „afară”, activând în munci de înalt nivel intelectual.
Desigur că mai sunt multe de zis referitor la o reformă serioasă a învățământului românesc. Vom mai discuta, nu pentru a critica, ci pentru a elimina „rănile” sistemului educațional care creează analfabeți funcțional, cum se tot spune prin mijloacele mass-media.
Privesc elevii în pauze, în curtea școlii. Îi văd confuzi, rigizi, insuportabili pentru ei înșiși, până ce reușesc să-și adapteze ritmul de viață la cel al dascălilor, mulți dintre ei ajunși accidental la catedră, fără pic de tact pedagogic, insensibili, cu puțină cultură profesională și generală.
Privesc elevii și-i simt că sunt dispuși să se adapteze stării de fapt, mulți dintre ei fiind conștienți de importanța implicării în propria educație.
