La curtea lui Urmuz - Oraşul, prin prima parte a secolului al XIX-lea
Este vorba despre o broşură (88 de pagini, format mare, A4) tipărită de curând la Tiparg, Piteşti, cu sprijinul Asociaţiei Culturale „Curtea de Argeş”, cea care realizează şi revista „Curtea de la Argeş”. Are titlul „Oraşul Curtea de Argeş în catagrafiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi în notele călătorilor străini”, iar autor este cunoscutul istoric Spiridon Cristocea, mulţi ani director al Muzeului Judeţean din Piteşti. Un profesionist al domeniului (pe coperta din spate a lucrării sunt menţionate, selectiv, douăzeci de cărţi anterioare ale dlui Cristocea, prima fiind „Argeş. Dicţionar de istorici”, din 2003, iar cea mai recentă este „Boieri argeşeni. Căsnicii, prigoniri, despărţiri”, apărută în 2020, pe la mijlocul listei apărând şi monografia comunei Cicăneşti, din 2009), ceea ce se vede şi în lucrarea de faţă, de la coperte la fiecare filă (merită amintit şi tehnoredactorul, Ionel Dobre, autor şi al copertei).
După o introducere lămuritoare, sunt prezentate catagrafiile din 1833 (numită de fapt, la vremea respectivă, „tablă statistică”), 1834 şi 1838. Trei mahalale avea oraşul pe atunci, cu pagini şi tabele separate în catagrafii, Târgului, Poştei şi Olari.
De pildă, „Catagrafiie arătătoare de suma suflării ce se află într-acest oraş Argeş, cum năuntru se arată. Plasa Argeşului, listă arătătoare de toată suflarea ce se află într-acest oraş, 1834 octv. 10” este formată din trei tabele, unul pentru fiecare mahala, cu opt coloane: „No./ Numele lăcuitorilor ot Mahalaoa Târgului, vopseaua roşu/ De câţi ani au venit într-acest oraş/ Patentar, birnic sau sudit/ Din ce ţară sau judeţ/ Starea ce o are/ Meseriia, cu ce se hrăneşte/ Familist, ori cu capu, neînsurat sau văduv”. Pentru celelalte două mahalale, trebuie scris, respectiv, „Mahalaoa Olarii, vopseaua galbenă” şi „Mahalaoa Poştii, vopseaua albastră”. Sunt consemnaţi 211 „lăcuitori” în prima mahala, 113 în Olari şi 101 în Poştei.
Multe lucruri interesante conţin aceste catagrafii – iar autorul subliniază o parte dintre ele, sintetizându-le în tabele, privind starea civilă şi socială, locul de provenienţă, meseriile. Reiau doar lista „meşteşugului” locuitorilor din Curtea de Argeş aşa cum apare în catagrafia din 1834 (menţionez în paranteză şi numărul de meşteşugari, pentru că chiar merită): arendaş (4), băcan (10), bărbier (1), boiangiu (1), boltaş (2), braşovean (9), brutar (8), butar (1), cârciumar (23), cântăreţ (2), chirigiu (3), cizmar (13), cojocar (12), condei (1), croitor (8), dascăl (1), dogar (2), dulgher (1), lemnar (3), măcelar (3), mămular (9), meseriaş (1), morar (2), negustor (1), olar (19), opincar (2), pantofar (1), pescar (3), plugar (35), povarnagiu (1), publar (1), rotar (1), salpap (5), săpător (226), simigiu (1), slugă (4), spaltos (1), zugrav (2), liber (2), lipit (3). În ordinea descrescătoare, mulţi săpători, plugari, cârciumari şi olari… plus meserii despre care azi nici nu mai ştim ce înseamnă…
Atmosfera rustic-patriarhală a „oraşului” este din plin confirmată de însemnările călătorilor străini prin partea locului. Sunt redate (cu detalii lămuritoare despre autorii lor şi contextul în care au trecut pe aici) douăzeci şi unu de citate, primele datând de la 1698, 1623, 1640, cele din urmă de pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Mai toţi călătorii se referă, superlativ impresionaţi, la Mănăstirea Argeşului, unii menţionează şi Biserica Domnească, cu „mormântul lui Negru-Vodă” de aici, sunt încântaţi de peisaj, dar deloc de drumuri, incluzând la critici şi „uliţa principală a oraşului”…
Deşi lucrare de specialitate, pentru istorici, broşura conţine, după cum se vede, multe lucruri atrăgătoare pentru orice localnic interesat de trecutul oraşului – autorul merită recunoştinţa noastră pentru acest dar.
