IN MEMORIAM CONSTANTIN VOICULESCU - Cultura românească în relație cu cea europeană
Motto: „În alte ceruri să privești și sub cerul lumii tale să visezi”. (C. Noica)
Într-un articol publicat în ziarul Timpul (1879), M. Eminescu scria aceste profetice cuvinte: „Statele scad și mor, fie prin demagogie, fie prin Despotism; de aceea noi trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării. Aceasta e singura misiune a statului nostru român și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alte scopuri pune în joc viitorul urmașilor și calcă în picioare roadele muncii străbunilor noștri”.
Peste decenii, Mircea Eliade, în cunoscutul eseu „Destinul culturii românești” arăta că neamul românesc „a avut mare nenoroc în istorie”. Așezate la frontierele răsăritene ale Europei, țările române au constituit drumul invaziilor asiatice către țările europene, invazii care au fost de o completă sterilitate sub aspect cultural. Năvălitorii, cu excepția slavilor, nu stăpâneau teritoriile cucerite, ci doar le devastau. După năvălirile tătarilor din sec. al XIII-lea, apare expansiunea otomană, de care ne-am eliberat abia în 1877, după războiul de independență. Lunga dominație a otomanilor în orizontul cultural al românilor n-a lăsat altceva decât păguboase obiceiuri (bacșișul) și câteva cuvinte în lexic: bacșiș, ciorbă, catifea, cearșaf, chirie, ciulama, saltea, chibrit, pilaf, tutun, sarmale ș.a.. În schimb, a determinat ca, în viziunea românilor, lumea să se împartă în creștini, adică oameni de aceeași credință și păgâni, adică oameni nelegiuiți. Creștin însemna și înseamnă și astăzi credincios, om de omenie, iar păgân înseamnă necreștin, fără nici o lege morală, om cu care nu te poți înțelege, așa cum a rămas în câteva expresii românești, de felul: „Nu înțelegi odată? Ce, ești turc?”.
În aceste condiții vitrege ale istoriei, românii au fost nevoiți să se interiorizeze spiritualicește, să se adâncească în propriile tradiții spirituale, fapt ce a rodit la nivelul creației populare. Vitregia istoriei a silit neamul românesc să-și concentreze potențele creatoare aproape exclusiv în universul spiritualității folclorice. Retrăgându-se în ei înșiși, concentrându-se asupra propriilor tradiții, apărându-se de invadatorii de tot felul, românii au păstrat, au adâncit și au valorificat o viziune creștină asupra naturii, așa cum a fost ea exprimată de către Sfinții Părinți în primele secole de creștinism. De reținut ideea că rezistența românilor aici, la Porțile Orientului, a făcut posibilă salvarea culturii și a civilizației occidentale, altfel ce s-ar fi ales de aceasta? „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz” – spunea Baiazid, adresându-se la Rovine lui Mircea cel Bătrân. Dar, prin jertfa românilor, n-a ajuns acolo. Din păcate, Occidentul a uitat lucrul acesta, sau nu-l știa, sau dovedește o totală indiferență, și e mai grav.
Nu mă pot stăpâni să nu amintesc aici tragedia voievodului Constantin Brâncoveanu care, la data de 15 august 1714 a fost decapitat, la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi și cu ginerele Ianache Văcărescu. Spun documente ale vremii că la decapitarea Sfântului Voievod au asistat, alături de sultan, ambasadorii Franței și Angliei.
Lupta și jertfa românilor și a voievozilor români, de la marea invazie a tătarilor din anul 1241 și până la eroii de la Plevna a ajutat Occidentul să se dezvolte în liniște în orizontul spiritual al Renașterii, al Iluminismului, al Clasicismului, în timp ce în Moldova, cronicarul Miron Costin exclama cu durere: „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori (opere scrise), ci de griji și suspinuri”.
În rarele și scurtele perioade de liniște, geniul românesc a creat și pe nivelul culturii savante. Creațiile culte ale românilor au relevat oarecum un univers spiritual specific, rezultat dintr-o adâncă solidaritate cu universul folcloric și cu matricea noastră stilistică, pusă în evidență de către filozoful Lucian Blaga. Rădăcinile spirituale ale trinității geniale- Eminescu- Enescu- Brâncuși se găsesc în creația populară.
Din aceeași matrice stilistică s-au născut creațiile lui Creangă și Sadoveanu, Blaga și Arghezi, Ciprian Porumbescu, Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian etc. În acest orizont cultural au creat și filozofi și savanți care au pătruns demult în cultura universală, alături de scriitori, pictori și muzicieni. Ne putem mândri cu Mircea Eliade și Eugen Ionescu, cu Emil Cioran și Constantin Noica, precum și cu Victor Babeș – autorul primului tratat de bacteriologie din lume; Anghel Saligny – a folosit pentru prima dată în lume betonul armat în construcția pilonilor; Gheorghe Marinescu – deschizător de drumuri în cercetarea histochimică a sistemului nervos: Grigore Antipa – unul dintre creatorii muzeologiei moderne: Emil Racoviță – a înființat la Cluj primul institut de speologie din lume; Traian Vuia- pionier al aviației mondiale; C.I. Parhon – unul dintre fondatorii endocrinologiei; Henri Coandă –a conceput și a construit în anul 1910 primul avion cu reacție din lume.
Și acum ne întrebăm, în modul cel mai firesc posibil, în ce constă schimbul de valori culturale. Noi am dat Europei și lumii marile valori pe care le-am menționat, dar și altele din domeniul științei, artelor și sportului.
Dar ce au dat Europa și lumea României? Răspunsul este unul singur: multe, dar nimic pe degeaba și nu în mod direct.
Oamenii politici, cei care conduc lumea, urmăresc, în activitatea lor un echilibru de forțe, dominație economică, nu un echilibru de cultură și civilizație, chiar dacă acesta este clamat oricând și pretutindeni.
Noi am salvat un patrimoniu cultural care aparținea creștinismului, așadar și Europei Occidentale, nu numai românilor. Și acest lucru este esențial pentru cultura și civilizația europeană. Să reținem și ideea că spațiul cultural în care s-au întruchipat Zamolxis și Orfeu, misterele „Mioriței” și ale Meșterului Manole nu și-a secătuit izvoarele de creație. Acolo unde moartea este înfățișată ca o nuntă de proporții cosmice și unde numai prin jertfă se ajunge la creație, unde „plâng doinele și râde hora”, acolo izvoarele spirituale de care cultura europeană va avea nevoie pentru a putea plăsmui noi sinteze nu vor seca niciodată. Mircea Eliade, în eseul menționat, își punea retoric întrebarea: „Așadar, făcând parte, trupește și spiritualicește din Europa, mai putem fi sacrificați fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăși existența și integritatea spirituală a Europei?”
Dumneavoastră, stimați cititori, ce credeți?
