Tabiet Cultural - 7 Decembrie 2021
Nicolae Labiș și continuarea baladei „Miorița”
Balada „Miorița” este unul dintre cele mai cunoscute poeme folclorice românești, o creație unică și autentică, fidelă spațiului etno-folcloric în care ne regăsim. Motivul mioritic prezent în textul literar este considerat a fi unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii românești. Balada „Miorița” a fost publicată de Vasile Alecsandri în volumul „Poezii populare ale românilor” din anul 1852. Aproape 100 de ani mai târziu, tânărul Nicolae Labiș încearcă o continuare a acesteia. În versiune, cântecul este transferat asupra mamei păstorului ucis şi al neîncetatei sale căutări. Versurile lui Labiș sunt tulburătoare, mai ales că multe dintre poeziile scrise de el resimt influenţe ale folclorului şi naturii:
„Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Zbuciumat se plânge fluierul de fag.
Inima mi-o strânge și pătrunde-n sânge
Acest cântec dureros și drag.
Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea își descântă-n fluierul de os…
Tainic își frământă cadențarea sfântă
Acest cântec trist și luminos.
Se îngână lin liniști în arin,
Tremură la stână fluierul de soc.
Măicuță batrână cu brâul de lână,
Ce mai cați bătutul de noroc?
Brâul tău din copcii s-a desprins – târzii,
Pașii ți-i înseamnă pe cărări cu lună…
Pentru ce și astăzi lăcrămezi și vii
Când la stână fluierele sună?
El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vânturi scuturate,
N-are să mai poată mândrul ciobănel
Înaintea ta să se arate…
Ochilor tăi tulbui pentru vecii li-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,
Pașilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă…
Ostenești… O clipă numai să te-oprești.
Odihnește-ți ochii în afund de zare…
Vai, pe zare-s nouri – turmele cerești –
Și-auzi glasul tragicei mioare…
De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?
Despletit ți-i părul – albă vâlvătaie…
Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări
Miorița laie, bucălaie…”
