Mihai Eminescu și dacii
Edgar Papu afirma că „Eminescu rămâne totuşi unul dintre cei mai valoroşi exponenţi poeţi ai «ideii latine»”. În creaţia lui „pretutindeni Roma apare în aur şi lumină”. Într-adevăr, în Memento mori Roma se înfăţişează în toată strălucirea sa exterioară. Ea orbeşte soarele cu a „armelor lucire”, iar măreţia sa e „grea”, căci stă în „mii de coifuri” („Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire”).
Eminescu a fost însă un gânditor prea profund pentru ca să idealizeze o Romă roasă din interior de morbul decăderii. În poemele sale, ea sclipeşte cu acea „strălucire de putregai” în amurgul antichităţii despre care vorbea Nichifor Crainic. Este o Romă contradictorie, preocupată de expansiunea puterii sale peste alte neamuri. Traian nu e sigur dacă are în mâini „a lumii soarte sau cortegi de vise”. După părerea lui Decebal, din măreţia ei se va alege „umbră, pulbere şi spuză”, cauzele acestei decăderi fiind „a degradării fiere”, „putreziciunea sufletului” şi faptul că are pe conștiință „soarta sclavelor popoare.
Eminescu, obsedat de devenirea istorică a neamului său, a căutat nu paradisul omului, ci pe cel al neamului, găsindu-l în tărâmul vechii Dacii. „Eminescu nu e numai primul care are viziunea paradisiacă în literele româneşti. El situează în această viziune şi originile Daciei, asimilând prestigiul mitului naţional legendelor nordice”.
Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică fiind printre primii intelectuali români care a încercat „restaurarea” originii dacice abandonată de Şcoala Ardeleană în detrimentul demonstrării originii latine şi a descendenţei romane a poporului român. Acest aspect şi aceste concepţii ale poetului sunt mai puţin cunoscute şi nu au fost tratate nici măcar de biografii săi. Practic nici prietenii, nici rudele sale, care au lăsat mărturii nu vorbesc de această pasiune misterioasă a poetului pentru geto-daci.
Interesul pentru istorie şi conturarea viziunii dacice la Eminescu datează din anii adolescenţei. Între 14 şi 19 ani, Eminescu a colindat prin ţară cunoscând tradiţiile şi valorile create de poporul nostru. În 1866 se întâlneşte la Sibiu cu Nicolae Densuşianu, mai mare cu patru ani, care i-a vorbit despre daci şi religia lor. Au rămas prieteni şi s-au revăzut la Bucureşti, mai târziu, când Densuşianu contura celebra Dacia preistorică, lucrare în care alături de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din mulțimea de marturii scrise ale antichității greco-latine, asociind, probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.
Dacismul lui Eminescu este legat, mai ales, de profesorul său de la Cernăuţi, Aron Pumnul. Prin mărturisirea făcută de Mihai Eminescu într-o scrisoare către Veronica Micle, când avea 24 de ani (8 nov. 1874) şi trimisă la Iaşi, el spunea: Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Această afirmaţie arată pasiunea sa pentru cercetarea istoriei în perioada studiilor de la Viena şi Berlin (1869-1874). A studiat istoria şi mitologia Indiei, unde, în Himalaya credea poetul că s-au reaşezat zeii Daciei, în frunte cu Zalmoxe.
Să nu uităm că în 1881 Eminescu a declarat că : „În România totul trebuie dacizat”. În daci el vede un popor plin de noblețe, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi o ruşine niciodată”.
„Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a fost atras de la începuturile sale poetice de fascinaţia miturilor străvechi autohtone, că pana sa a exersat îndelung asupra acestei teme, nu numai în virtutea atracţiei mitului romanticilor în general, ci şi dintr-o pornire a sa profundă, particulară. Astfel el, cunoscând desigur texte apărute în epocă, precum, de pildă, conferinţa lui Haşdeu «Perit-au dacii», ca şi scrierile pe această temă ale lui Bolintineanu, Alecsandri, Asachi, va fi citit desigur geografia grecului Strabon, ceea ce i-a permis să-şi contureze un topos mental al străvechimii noastre. În afară de aceste surse deja larg acreditate, se mai poate adăuga şi aceea provenită din legătura elevului cernăuţean care a fost Eminescu cu profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, despre care cel care s-a aplecat asupra personalităţii sale, germanistul Horst Fassel, susţine că ar fi fost primul care a putut să desfăşoare în faţa ochilor avizi ai învăţăcelului său fascinaţia lumii vechi a Daciei despre care profesorul s-a pronunţat în numeroase rânduri” , precizează Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicistă, doctor în filologie, promotor cultural şi membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Totodată cercetătoarea scoate la iveală faptul că multe dintre temele eminesciene erau inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale dacilor şi ale zalmoxianismului.
„Motivul răului cinic, disperarea de-a trăi într-o lume dominată de rău ce va prefigura culmile disperării cioraniene, cinismul imposturii mereu biruitoare asupra autenticului, boală eternă, toate le vom găsi în acest areal al dacismului, în care convieţuiesc, alături de măreţia şi demnitatea gloriei, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când refuză umilinţa, alegând calea morţii, pentru daci eliberatoare”, adaugă Lucia Olaru Nenati.
Pasiunea lui Eminescu pentru daci nu este întâmplătoare, existând o legătură mistică între acesta şi strămoşii săi. Același eminescolog Lucia Olaru Nenati spune că pe frontispiciul bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti se află un fragment din poemul „Rugăciunea unui dac”. Cea mai tulburătoare coincidenţă, însă, din acest punct de vedere, a avut loc la Ipoteşti, locul unde poetul a copilărit. În anii ’70, Lucia Olaru Nenati era muzeograf la Muzeul Memorial Ipoteşti şi a demonstrat că aceea casă care era prezentată turiştilor drept casa lui Eminescu era amplasată prost, fiind construită tocmai în 1935. Au fost făcute săpături arheologice în zona fundaţiei, vechii case a familiei Eminovici. Printre ruine, exact sub casa familiei Eminovici, arheologii au dat de resturile unei case geto-dace, după cum arăta şi inventarul arheologic descoperit. Mai mult decât atât, sub atenansa, anexa locuinţei în care dormea copilul Mihai Eminescu, era o vatră dacică. „Degajând locul cu atenţie însutit sporită, am avut surpriza să vedem că ceea ce găsisem săpând în cu totul alt scop decât se face de obicei o săpătură arheologică, era o vatră traco-dacă identificată ca atare de directorul arheolog pe care erau fragmente de vase antice. Aşadar, prin deschiderea unei alte casete la 25 metri sud-est de colţul din stânga al muzeului, pe traseul unui şanţ de 0,35 m adâncime la un nivel ni s-a revelat existenţa unui strat de lipitură de lut ars, cu bucăţi de chirpic având imprimate urme ale unor elemente de construcţie din lemn, urme de cenuşă şi cărbune, printre care se aflau şi numeroase fragmente ceramice. Ducând obiectele la muzeul de istorie, ele au fost studiate, curăţate, tratate corespunzător şi reconstituite de restauratori. Aşa a apărut concluzia că pe traseul şanţului a fost surprinsă o locuinţă de suprafaţă din vremea provinciei romane Dacia, aparţinând culturii carpice din secolele II-III e.n., corespunzătoare celui de-al doilea nivel de locuire din cunoscuta aşezare de la Medeleni Cucorăni” , povesteşte Lucia Olaru Nenati.
Printre obiectele găsite în locuinţa dacică se număra şi o căţuie, dar şi o amforă probabil de provenienţă romană ajunsă fie prin pradă, fie prin schimburi comerciale la carpii care au locuit în aceea zonă. De altfel, şi arheologul Liviu Şovan confirma existenţa unei locuinţe dacice, sub casa familiei Eminovici de la Ipoteşti. „În vederea reconstituirii cât mai exacte a Casei memoriale Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în primăvara anului 1976 se efectua, sub conducerea lui Paul Şadurschi, un sondaj arheologic, pentru dezvelirea temeliei vechii case a Eminovicilor. Cu această ocazie s-au descoperit resturile unei locuinţe dacice de suprafaţă datând din sec. II-III d. Chr., inclusiv fragmente dintr-o amforă romană. În ce priveşte apartenenţa culturală şi etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea aşezării de la Ipoteşti populaţiei dacice semnalată de altfel şi în apropiere prin descoperirea altor aşezări, în punctul «La Luncă» sau «La Cucorăni», în punctele «Vatra satului» şi «Medeleni»”, preciza Liviu Şovan.
În urma acestor descoperiri, specialistul Lucia Olaru Nenati, crede că a existat o legătură mistică între Eminescu şi civilizaţia dacică, creaţiile sale referitoare la această populaţie nefiind întâmplătoare. „Iată, deci, cum în destinul eminescian tangenţele dintre mit şi real continuă sinuos şi tulburător, dincolo de graniţele vieţii pământeşti şi cum semne stranii ne îndeamnă să medităm pe marginea unei asemenea coincidenţe precum aceea că el, creatorul şi întemeietorul unui construct mitologic dacic aşezat la temelia existenţei noastre istorice, a dormit în copilăria lui pe temelia unei aşezări dacice superbe care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare”, arată Lucia Olaru Nenati.
O legătură aparte între Eminescu şi civilizaţia dacică vede şi academicianul Mihai Cimpoi, critic, istoric literar şi eminescolog. „Întâlnirea eului eminescian cu centrul energetic interior care înfăţişează arhetipul Daciei este una esenţială de ordin existenţial: el se relevă sieşi, asistat de «oglinda» fiinţei ei mitoistorice. Sinele adânc al poetului se identifică dacului, iar Dacia este mai mult decât Italia lui Goethe… decât Grecia lui Holderlin, sau India lui Schlegel şi Novalis. Dacia eminesciană ţine de prezentul fiinţei, iar lumea dacică este pentru Eminescu o lume care îşi întemeiază ea însăşi propria fiinţă. Aşadar, există un model al Daciei, un orizont intraistoric şi filozofic, ca imagine sintetică a Întregului”, spunea acad. Mihai Cimpoi.
Eminescu este identitatea românească din noi. România este Dacia lui Eminescu!
