Eminescu, Slavici și Caragiale - colegi de condei antrenați în treburile redacționale ale ziarului „Timpul”
Noul gazetar de la „Timpul” vedea presa vremii ca pe o „fabrică de fraze” care, „cu fățărnicia omenească, îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului”. Cu acest șir de articole răsărise deodată în peisajul dezolant al presei contemporane un ton nou, al sincerității și seriozității niște idei puternice, în care străbat adevărul sau, în orice caz, dorința de a-l descoperi, de a-l afla, o cultură întinsă românească și universală, istorică, filozofică, economică, juridică, literară, plastică, muzicală. Pasiunea națională și socială a scriitorului „se înveșmânta în haina unei limbi spornice, vârtos românești, mânuite cu un meșteșug care vădea poetul și care-i dădea puterea persuasiunii” (Cf. Zoe Dumitrescu-Bușulenga). „Timpul”, ziarul conservator care apăruse cu un an înainte, în 1876, căpăta acum, cu acest redactor de 27 de ani, o alură înnoitoare prin îndrăzneala ideilor, prin nivelul discuției, prin stilul acela atât de ales, caracteristic gazetarului Eminescu. Până la venirea lui în redacție și chiar după un timp după aceea, articolele erau scrise fie de Gh. Peucescu, directorul ziarului, fie de Ioan Slavici sau de vreun membru al partidului conservator. Cu vremea însă, intervențiile lui au fost tot mai constante, astfel încât el a devenit cel mai redutabil adversar al liberalilor. Cele mai drastice puneri la punct în polemicele cu „Românul” lui C. A. Rosetti sau cu „Presa”, tot organ al partidului liberal, lui Eminescu i se datorau. Se spune că C. A. Rosetti care conducea atunci, împreună cu Ion Brătianu, destinele liberalilor, deschizând în fiece dimineață ziarele nu citeau integral decât articolele lui Eminescu din „Timpul”. Această atenție a vârstnicului și importantului personaj liberal însemna dintr-o dată recunoașterea meritelor superioare de gazetar ale lui Eminescu, dar mai cu seamă a meritelor lui ca personalitate umană, ca demnitate, ca atitudine etică. Niciodată el nu s-a tânguit cu nimeni, niciodată n-a făcut compromisuri cu vreun om politic al vremii aceleia, niciodată n-a abdicat de la convingerile lui. De aceea era nu numai un adversar de temut, dar și un aliat periculos. Consecvența lui în opinii devenise la un moment dat atât de supărătoare pentru șefii conservatori, încât I. A. Cantacuzino îi scria lui Maiorescu odată o scrisoare, rugându-l să intervină pe lângă Eminescu ca acesta să renunțe „a mai face din Timpul organul personal al antipatiilor sale”. Astfel el, Cantacuzino, s-ar fi văzut obligat la o separație, „la o concediere, probabil, a tânărului redactor prea dintr-o bucată”. Sfârșitul anului 1877 și începutul anului 1878 s-au desfășurat într-o atmosferă de mare tensiune. Luptele grele din Bulgaria, pierderile mari de oameni din pricina asediului prelungit al Plevnei au produs nemulțumiri în țară, unde Timpul nu înceta să pomenească de soarta amară a dorobanților, înfruntând desculți și zdrențăroși vitregia anotimpului. Căderea Plevnei, la 28 noiembrie/ 10 decembrie și intrarea triumfală a armatelor în Plevna au mai dat oarecare nădejdi, au mai luminat frunțile. O iarnă grea se abătuse asupra Bucureștilor încă de la începutul lui decembrie. Ninsese și viscolise toată luna; pe alocuri zăpada ajunsese de un stânjen și circulația fusese întreruptă aproape în unele zile. Totuși, întâi căderea Plevnei, apoi trecerea prin țară a împăratului Rusiei prilejuiesc capitalei române, în ciuda viscolului, deosebită împodobire ziua și luminație noaptea. Eminescu a văzut acestea, dar nu s-a bucurat de ele, căci marile capete încoronate nu i-au fost niciodată aproape de suflet. O singură vizită făcută odată, după insistențe ale prietenilor și ale suveranilor, la palatul regal, s-a soldat cu profunde nemulțumiri atât din partea musafirului cât și a gazdelor. De altfel, dușman al tiraniei țariste, el scrisese mai de mult: „În Rusia, m-aș face călăul tiranilor”. Și pe de altă parte, soarta țării, participante încă la război, i se părea grav nesigură din partea aliaților. Cu tot gerul, se ducea în fiecare zi la redacție, unde își petrecea mare parte din zi și chiar din noapte, după cum o cereau nevoile apariției ziarului. La redacție ducea o muncă istovitoare. În fiecare zi, împreună cu Slavici și Caragiale, trebuia să scrie cel puțin o „coală de tipar” (circa 20 de pagini). Cei trei redactori, Slavici, Caragiale și Eminescu, citeau fiecare articol scris și apoi comentau. De obicei, Caragiale, lector neîntrecut, citea cu voce tare toate articolele, ca să aibă o imagine de ansamblu asupra celor scrise, apoi se pornea o discuție fără sfârșit asupra cuprinsului și punctelor de vedere la politică, la economie, la istorie, se ajungea până la etică și estetică. Eminescu se înflăcăra întotdeauna, apărându-și cu îndârjire opinia, vorbea mult și cu patimă, iar Caragiale îl zgândărea, contrazicându-l. Discutau filozofie și Caragiale voia să-l facă să vorbească despre Kant. Era destul atât: „Mă, drept să-ți spun, mie, Kant al tău mi se pare un mare moftangiu” ca Eminescu să se pornească pentru câteva ore, ținând adevărate prelegeri. Ca să-l întărâte, Caragiale îi puncta expunerea cu câte un „aș” sau cu „nu se poate !”, până ce Eminescu , scos din răbdări, striga: „Bine, omule, dar mai deunăzi erai de o altă părere !”… Știi că ai haz?”, răspundea Caragiale, așezat ca de obicei, călare pe câte un scaun și cu brațele așezate pe spetează. „Cum am mai putea să discutăm, dacă am fi amândoi de aceeași părere?” Eminescu se irita, dar nu se oprea și convorbirea ținea aprinsă multă vreme… Apoi, din nou citeau și corectau articolele pe care trebuia să le dea băiatului de la zețăria tipografiei. De aceea, absorbit aproape exclusiv de discuțiile interminabile cu colegii din redacție și de treburile redacției, poetul scria mai puține versuri și-și neglija, chiar mai mult decât înainte, dacă se poate, prietenii și corespondența.
Prof. Daniel DEJANU
Bibliografie (Surse documentare): Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „Eminescu, Viața”, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2015; Fundația Credință și Creație „Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”; Caietele Mihai Eminescu, Vol. I, Ed. Eminescu, 1972, p. 215 – 220.
