Mihai Eminescu – Redactor la ziarul „Timpul” Din ciclul de articole „Icoane vechi și icoane nouă”
Printre cele dintâi articole pe care le-a scris, cu semnătura sa, pentru ziarul conservator „Timpul”, este cel despre „Bălcescu și urmașii săi”, apărut în 24 noiembrie 1877, un articol deosebit de semnificativ pentru starea de spirit a omului și gânditorului Eminescu, în prima toamnă a carierei sale de gazetar „înfeodată” unui partid. Pretextul fusese iminenta publicare a „Istoriei Românilor sub Mihai Vodă Viteazul” opera capitală a vieții lui Bălcescu, publicată de către urmașul și admiratorul său Al. Odobescu. Elogiul lui Bălcescu și al operei sale ținea cea mai mare parte a articolului, urmat de nemulțumirea cu privire la atitudinea față de patrie și de cultură, a urmașilor decăzuți. Iată cu ce căldură evocă Eminescu opera acestui „bărbat plin de inimă și înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare și c-o fantezie energică” și care „murind în Italia, sărac și părăsit, rămășițele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru, cenușa sa n-a sfințit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo”.
Și într-altă parte: „Deși Bălcescu se întemeiază pretutindeni pe izvoare și scrierea lui e rezultatul unei îndelungate și amănunțite munci, totuși munca nu se bagă în seamă, precum în icoanele meșterilor mari nu se vede amestecul amănunțit de văpsele și desemnul îngrijit linie cu linie. O neobicinuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topește nenumăratele nuanțe într-un singur întreg și asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aievea și-i aude vorbind după cum le dictează caracterul și-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor și întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-și fi îngrădit a întrebuința undeva isvodiri proprii ca poeții”.
Marelui patriot și scriitorului creator de limbă, pus de Eminescu alături de Alecsandri și de Negruzzi, i-au succedat însă oameni care au maimuțărit și contrafăcut ideile pentru care el s-a jertfit și care au schimonosit și limba națională, transformând-o într-o păsărească ininteligibilă. Contrastul între oamenii străluciți ai trecutului și mizeria morală a contemporanilor, gând stăpânitor în toată activitatea poetică și de publicist a lui Eminescu, apărea și aici, ca și în ciclul de șase articole „Icoane vechi și icoane nouă”, care marchează masiv începutul prezenței scriitorului în presă, articole ce se vor urma în cursul lunii decembrie, la foarte mici intervale. Ele se intitulau respectiv „Actualitatea”, „Paralele economice”, „Bătrânii și tinerii”, „Ilustrații administrative”, „Din abecedarul economic”, „Frază și adevăr”.
Eminescu intra în scena politică aruncând o avalanșă de invective la adresa liberalilor, pline de o mare, sinceră forță retorică ce prevestește și se leagă de tonul înalt vehement al „Scrisorilor”. Grindina de idei și de cuvinte se producea nu atât în numele ideilor conservatoare pe care redactorul Timpului le punea în circulație, ci din nou în numele acelui popor simplu și atât de iubit. Țăranul îi părea a fi cel care plătea huzurul celor bogați, țăranul care „ca dorobanț moare pe câmpul de război, ca muncitor se spetește plătind dări, pentru a ține pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici”.
Ideea revenea mereu, ca o idee conducătoare: „Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat administrativ care nu se potrivește de loc cu trebuințele lui simple și care formează numai mii de pretexte pentru înființarea de posturi și paraposturi, de primari, notari, paranotari, toți aceștia plătiți cu bani peșin din munca lui, pe care trebuie să și-o vândă pe zeci de ani înainte, pentru a susține netrebnicia statului român”. Articolele pornite împotriva liberalilor adăugau la această temă ceea ce îl durea de fapt teribil pe autor: reaua stare de lucruri, negospodăreasca administrație, vechile revendicări democratice ale libertății și votului universal, luate ca niște lozinci serbede, goale și pe lângă toate necazurile războiului căzute tot în sarcina țăranului.
O dată mai mult, Eminescu înfiera tradiția nefastă a clientelei politice, care se cerea căpătuită de îndată ce un partid venea la guvern. Alegerile constituiau și ele niște moravuri politice reprobabile întru totul și autorul articolelor dădea o imagine a lor în spiritul în care Caragiale avea să le descrie mai târziu. Și toate se răsfrângeau nefast, împovărător, asupra țăranului pe care subprefctul liberal îl judeca în lipsă „și-l condamna să-i dea arendașului până și cenușa din vatră”. În treacăt, el mai spunea un lucru de o reală însemnătate pentru înțelegerea aspectelor politicii contemporane pe care le-a consemnat și Caragiale. Este o referire la acea „labilitate cameleonică a oamenilor politici”, ale căror familii își asigurau continuitatea intereselor lor în succesiunea partidelor politice la guvern. „Familii ultraliberale s-au deprins cu treaba asta. Au tras la sorți să vadă care dintre ei să fie conservator și apoi acela face treaba celorlalți când sunt conservatorii la putere, iar restul roșu face trebile celui unul când sunt liberalii la putere”. Pe de altă parte, cosmopolitismul liberalilor pe care îi învinuia că ar fi introdus „formele costisitoare de cultură ale Apusului”, Eminescu îi opunea „cultura națională în adevăratul înțeles al cuvântului”.
Folosind ideea formelor fără fond, el prevenea împotriva pericolului care pândea poporul ale cărei clase suprapuse își încorporau o pseudocultură de obârșie franceză ori germană. „Tot astfel facem și cu cunoștințele – susține el – le luăm frumos din cărțile străine, le așternem pe hârtie în limba păsărească și facem ca negustorul care nu-și dă nici el seama de unde îi vine marfa”. Chiar învățații noștri când vor să polemizeze, polemizează cu citate… „Cutare minune a străinătății (…) a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat și să se potrivească, pentru că a ieșit dintr-o minunată morișcă de creier”…
Bibliografie (Surse documentare): Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „Eminescu, Viața”, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2015; Fundația Credință și Creație „Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”; Caietele Mihai Eminescu, Vol. I, Ed. Eminescu, 1972, p. 215 – 220.
