Eminescu – Redactor la ziarul „Timpul” - Obârșia românească a poetului contestată de adversarii săi -
În toiul unor polemici ziaristice dintre Eminescu, redactor la ziarul conservator „Timpul” și adversarii săi, comentatori în paginile unor ziare importante din București, obârșia românească a poetului a fost contestată, fapt care a atras din partea poetului anumite riposte. Consemnăm câteva asemenea riposte, selectate din ziarul amintit, de către eminescologi, printre care și I. Crețu în cartea „Mihail Eminescu – Biografie documentară”: „Când d-lor ne zic nouă că nu suntem români, râde lumea care știe că ne ținem grapă de părinți, ce neam de neamul lor au fost români (n.n. respectăm stilul poetului, cu toate expresiile și abrevierile folosite), dar când le zicem noi d-nealor că sunt rămășițe și pui de fanarioți, atunci îi ustură rău, pentru că e adevărat și se știu cu musca pe căciulă” (Timpul, 5 ianuarie 1878, Cronică – Pro domo). La aserțiunea lui Nicu Xenopol că Eminescu ar fi bulgar și că și-a schimbat terminația numelui din „ovici” în „escu” pentru a se crede român, poetul a răspuns: „… Dar acest reflex nu schimbă de loc realitatea; el nu mă oprește de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci și nobilă neam de neamul ei (…), încât vă asigur că între strămoșii din țara de sus a Moldovei, de care nu mi-e rușine să vorbesc, s-ar fi aflând poate țărani liberi, dar (…) greci ori păzitori de temple măcar nici unul” (Timpul, 8 aprilie 1882).
Pentru frecvența numelor slavone în limba română, Eminescu zicea: „… ba Ionel Ciocîrdel de la Telegraful s-a pus să facă distincțiuni filologice, precum că și terminația numelui redactorului Timpului e slavonă. În adevăr, Bistrița, Dîmbovița, Rîmnic, Tîrgoviște, Craiova, Suceava, Romanul, Bogdan și Vladislav, Radu sunt numiri slavone, pentru că limba hieratică și de stat era în România cea slavonă, precum era în Occident latina. Francofurtul, Berolinul, Monachiul, Vindobona, Londini sunt orașe latine? Cromerius, Goethius, Curtius – romani? Craiova, oraș slavonesc?” (Timpul, 23 septembrie 1881, articol de fond).
Tot unor ciudățenii filologice datorăm ipoteza unei origini orientale a lui Eminescu. „După unii, bunul sau străbunul său ar fi fost turcul Emin. Acest Emin sau Emin-Efendi, cum i s-ar fi zis, ar fi fost negustor rămas prin Moldova în timpurile când relațiile noastre cu turcii erau mai strânse. Deprins cu noi, el și-ar fi schimbat numele în Eminovici, s-ar fi botezat, s-ar fi căsătorit cu o româncă și s-ar fi așăzat întâi la Suceava și apoi la Botoșani. Această versiune este însă cu totul imaginară” (Iacob Negruzzi, „Amintiri din Junimea”).
O presupusă origine armenească a fost contestată de asemenea de Eminescu și în această privință el a fost tot atât de categoric: „Tot ce pomenește despre originea mea sunt pure minciuni iscodite din fantezia bolnăvicioasă precum și trebuie s-o aibă un redactor al Pseudo-Românului. Singura invenție pe seama mea, neadevărată, dar având o umbră de probabilitate e că aș fi armean de origine, un lucru care nu m-ar mira deloc, deoarece armenii sunt mai vechi decât Dragoș al Maramureșului. Dar chiar această supoziție e gratuită: se bazează pe faptul că sunt originar din Botoșani. Colonia armeană e din secolul al treisprezecelea” (Manuscrisul 2264).
Numai lipsa unor cercetări temeinice asupra familiei poetului a dat loc unor ipoteze fanteziste privitoare la originea lui Eminescu. Cât haos a domnit în acest capitol al biografiei eminesciene, datorit ignorării datelor pozitive și istorice, ne-o dovedește și faptul că un frate al poetului (Matei Eminescu, „Memorii…”), (…) în necunoștință de cauză, dar în dorința de a prezenta o origine cât mai interesantă, declara că bunicul lor era nepot de fiu al unui invalid ofițer de cavalerie din armata lui Carol al XII-lea, regele Suediei, care ofițer scăpase din catastrofa de la Pultava și se stabilise în orașul Suceava (Bucovina).
Cercetătorul Vasile Gherasim a studiat „la fața locului și a descoperit starea socială și obârșia națională a celor mai vechi înaintași ai poetului nostru” și, se pare, a pus capăt legendelor și ipotezelor năstrușnice care au circulat multă vreme în legătură cu familia lui Eminescu. Făcând o călătorie de studii în satul Călinești, de lângă Suceava (Bucovina), Vasile Gherasim a reușit să restabilească, pe bază de documente scrise și pe numeroase mărturii orale, trecutul familiei Eminovici, din care-și trage originea Eminescu.
Astfel, citind condicele parohiale ale satului Călinești, Vasile Gherasim a stabilit că „cel mai vechi din familia Eminovicenilor este un oarecare Petrea Eminovici, trecut în acele condici ca țăran, muncitor de pământ. Data probabilă a nașterii lui este anul 1736” (Convorbiri literare, Nr. 2, 1923). Căsătorit cu Agafia, născută în 1736, Petrea Eminovici a avut un singur fecior, pe Vasile Eminovici, care a trăit între anii 1780 – 1844, având ca ocupație tot munca agricolă, dar avea și darul cântării, fapt care a determinat să fie numit dascăl la biserica din sat. Oamenii cei mai bătrâni din sat spuneau că „familia Eminovici este cunoscută numai ca familie de țărani, totdeauna gospodari în Călinești” (V. Gherasim, Revista Moldovei, din 5 septembrie 1923, Botoșani).
Din nici un document nu rezultă că Petrea Eminovici ar fi venit de aiurea și că s-ar fi stabilit în satul Călinești ca un străin. Feciorul lui, Vasile, nu vorbea altă limbă decât cea românească, ceea ce presupune că nici tatăl nu vorbea decât românește. Nimeni n-a stabilit vreo legătură directă între Petrea Eminovici și vreun Eminovici din alte localități, mai apropiate sau mai depărtate de Călinești. Este de presupus, deci, că originea Eminovicenilor din Călinești se pierde în negura timpului din veac în veac, ca aceea a tuturor țăranilor români din același sat și de altfel ca originea mai tuturor țăranilor din satele românești. „Pentru cei ce caută-n Eminovici turcisme și polonisme, iată că între elevii școalei românești din Blaj se afla la 1757 un elev Vasile Iminovici (din Blaj), iar la 1763 un Iosif Iminovici. Tot turci și poloni din Ardeal…” – adaugă cu ironie G. Bogdan-Duică (Buletinul Eminescu, Cernăuți, 1932).
Urmând mai departe genealogia Eminovicenilor din Călinești, constatăm că Vasile a avut șapte urmași (trei băieți și patru fete): Gheorghe, Ion, Ștefan, Elena, Anița, Maria și Catina. „Gh. Eminovici s-a născut la 10 februarie 1812. El fu dat de tatăl său spre a învăța carte la dascălul Ioniță din Suceava. Băiat dezghețat, după ce făcu trei clase, el nu reveni în sat la plug și la sapă, alături de părinți, ci se aciuie ca slujbaș la unele familii boierești din ținut. În acest mediu reuși să vorbească rutenește. Fiind angajat de baronul Jean Mustață din Cernăuți, părăsi Bucovina și se stabili la Dumbrăveni, din județul Botoșani, unde Mustață luase cu arendă moșia lui Balș Dumbrăveanu, care-l numi administrator, alături de alții, pe întinsele sale moșii.” (Cf. G. Călinescu, „Viața lui Eminescu”, revăzută, E.P.L. 1964).
Din contactul cu Balș și cu ceilalți boieri ori oameni de casă ai acestora, Gh. Eminovici se zice că ar fi deprins să vorbească binișor nemțește și întrucâtva franțuzește. Cu timpul căpătă toată încrederea lui Balș, ca vechil priceput și harnic. Din documentele păstrate rezultă că în lipsa stăpânului, care-și avea reședința principală la moșiile sale din Basarabia, Eminovici apăra cu credință interesele lui Balș, legate de moșia de la Dumbrăveni.
Rupt de mediul familiei sale, Gh. Eminovici era în continuă ascensiune socială. În curând avea să fie trecut pe lista boierilor din ținutul Botoșani cu drept de a fi alegători și aleși în Obșteasca Adunare a Moldovei. La 29 iunie 1840 se căsătorește cu Raluca (Ralu) sau Rareșa, fiica stolnicului Vasile Iurașcu din Botoșani. După o tradiție a familiei Eminovici, Iurăsceștii erau de loc din Hotin. Vasile Iurașcu luase în căsătorie pe Paraschiva, fiica lui Donți și a Catrinei, aceasta la rându-i fiică a lui Ion Brehuescu, țăran din Sarafinești. Donțu se crede că era un muscal sau cazac refugiat din Rusia. Paraschiva a fost bine înzestrată, așa se explică de ce Iurașcu a dat la căsătoria fiicei sale o foaie de zestre bogată, în care, pe lângă 3.000 de galbeni în numerar, erau specificate haine și obiecte în valoare de 576 galbeni. Raluca Eminovici mai poseda moșia Orășănii. La un an de la căsătorie, Gheorghe Eminovici căpăta titlul de căminar, printr-un decret domnesc datat 12 mai 1841.
Bibliografie: I. Crețu, „Mihai Eminescu”, Biografie documentară, EPL, București, 1968, p. 5 – 9); „Caietele lui Eminescu”, „Documente…” de George Muntean și „Ieri și ani”, de Gh. Matei Eminescu, p. 286, Vol. I, 1972.
