La curtea lui Urmuz - În căutarea Legilor Belagine
Am auzit de atâtea ori despre „legile frumoase” ale dacilor, că am devenit tot mai curios, tot mai interesat. Nu le-am văzut însă în nicio carte de încredere, iar căutarea pe internet mai mult m-a derutat decât să mă lămurească. Transfer acum şi cititorului atât interesul, cât şi frustrarea, oferindu-i şi puţinele informaţii pe care le-am adunat, recunosc, în urma unei „cercetări” mai degrabă superficiale.
În primul rând, trebuie spus că dicţionarele nu conţin cuvântul „belagin/e”, iar cel enciclopedic nu are sintagma „legile belagine”, abia dacă-i acordă un scurt articol lui „Zamolxe (Zamolxis sau Zalmoxis)” (vol. VII, T-Z, Ed. Enciclopedică, 2009), cel cu care Legile Belagine sunt adesea asociate. Deja avem aici o problemă (alta decât cea sugerată deja de explicaţiile din dicţionar: „Ca zeu, Z are o personalitate nebuloasă: zeu ceresc, divinitate htonică [subpământeană], zeu mesianic, terapeut etc.”) – care îi este, totuşi, numele? Reţin pentru cele ce urmează versiunea de pe urmă din Dicţionarul Enciclopedic, Zalmoxis, nu numai pentru că aceasta apare în titlul cunoscutei lucrări a lui Mircea Eliade „De la Zalmoxis la Genghis-Han” (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, lucrare pur ştiinţifică, subintitulată „Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale”). De altfel, la pagina 59, Eliade discută variantele, ele ţinând de etimologie şi de autorii antici care s-au referit la zeul traco-dacic: Herodot, Platon, Diodor, Apuleius, Iordanes, Porphirios etc. scriu Zalmoxis, Lucian, Diogenes, Laertios etc. preferă Zamolxis. Tot Zalmoxis foloseşte Florin Horvath, romancierul cel bine informat din Zalău, care, într-o serie de cărţi referitoare la istoria Daciei şi poporului român, aduce informaţii „primite din taina muntelui”, în recentul său roman, „Răpuşi şa porţile nemuririi” (Ed. Caiete Silvane, 2021), amintind de mai multe ori şi de Legile Belagine, rescrise şi promovate de Deceneu, pe linia unei tradiţii care trece prin Zalmoxis, dar merge şi mai departe în trecutul locuitorilor acestor meleaguri (de pildă, la preotul/magul/iniţiatul Anacharsis).
Mircea Eliade aminteşte în cartea sa o singură dată belaginele, într-un paragraf dedicat lui Iordanes (secolul VI d.Hr.), cel cu „Getica” cea mult controversată, în care legile sunt impuse de Deceneu geţilor (Iordanes îi identifica cu goţii): „(legi) pe care ei le posedă în formă SCRISĂ până astăzi şi pe care le numesc belagines” (pag. 76-77).
Internetul ne asigură însă că despre Legile Belagine au scris/amintit mulţi istorici antici sau mai puţin antici (Fontes, Strabon, Aristotel, Herodot etc.).
Internetul ne dă şi Legile! 45 la număr – realmente frumoase! Înţelepte, poetice, iniţiatice, fireşti umane, creştineşti-confucianiste (dacă îmi este permis), dar… probabil apocrife. Există o carte având chiar titlul „Legile lui Zamolxe”, scrisă de Remer Ra (Ed. Deceneu, 2020), dar „Ideile şi informaţiile cuprinse în această carte reprezintă punctul de vedere al autorului” ne previne o Notă de pe pagina de gardă (iar xunoscutul Daniel Roxin întăreşte avertismentul într-un text care circulă pe web). În carte, Remer Ra primeşte legile… direct de la Zalmoxis, pe care-l întâlneşte, repetat, la dorinţă, „în lumea astrală”, folosindu-şi „corpurile subtile” etc. etc. Cele 45 de legi din carte par a fi originalul după care s-au inspirat alte liste de pe internet (care au, de exemplu, erori de copiere care le demască statutul secund) şi ele chiar merită citite, urmate, învăţate. Nu am spaţiu aici pentru a ilustra – şi nici nu ţin neapărat: Legile Belagine trebuie parcurse în întregime. Cu atât mai mult cele autentice – dacă vor fi găsite vreodată (atenţie, se spune că existau două seturi, legile morale şi legile juridice, categoria a doua devenind cu vremea jus valahicum, dreptul strămoşesc, folosit până prin secolul al XIX-lea)… Căutarea lor este deja folositoare – un îndemn în plus cititorului…
