Mihai Eminescu – Redactor la ziarul „Timpul” din București (Debutul prin articole nesemnate, dar recunoscute de cititori prin stilul lor eminescian…)
Intrarea în redacție fusese stabilită anterior, prin Maiorescu și Slavici. Cunoscut, înainte de toate, ca „poetul nepereche” al românilor, Mihai Eminescu a demonstrat că poate fi și un pasionat gazetar, cu tendințe doctrinare, mai întâi la Curierul de Iași, apoi la oficiosul conservatorilor, ziarul „Timpul” din București, condus o vreme de Titu Maiorescu. În toată perioada ziaristică (1876 – 1883) Poetul a atins culmea maturității lirice, publicând și versuri celebre sau finisând poeme pe care le avea de mulți ani în lucru. Ziarul „Timpul” luase ființă ca organ al Partidului Conservator, care guvernase mai bine de cinci ani înainte de 1876. Misiunea acestui organ de publicitate era să apere pe foștii membri ai cabinetului Lascăr Catargi de învinuirile ce li se aduceau prin actul parlamentar de trimitere în judecată și să susțină doctrina conservatoare față de atacurile noii guvernări liberale de sub președinția lui Ion C. Brătianu. Din „Amintirile”… lui I. Slavici, Eminescu a venit la „Timpul” înainte cu puțin de Sf. Dumitru (26 octombrie 1877), fiind invitat de mai multe ori de Titu Maiorescu și, mai ales, la insistența prietenului său Ioan Slavici. Cum era și de așteptat, Slavici îl întâmpină la București cu o atenție foarte amicală și-l ajută să-și găsească o locuință în strada Speranței, într-o casă bătrânească, înconjurată de o curte plină cu verdeață. Camera de locuit era destul de spațioasă și mobilată, special, cu o masă de brad, rafturi de cărți, cu un pat, câteva scaune și un cuier. Într-o ladă mare se aflau hârțoage aduse de la Iași, cărțile sale și manuscrisele. Pe masă era așezată mașina de spirt pentru cafea, care nu i-a lipsit poetului niciodată. Redacția ziarului „Timpul”, din care făcea acum parte și Eminescu, își trăgea veniturile din contribuțiile întâmplătoare și benevole ale unor fruntași ai Partidului Conservator și mai ales al Junimii din Iași. Eminescu venea disciplinat, la prima oră, în localul redacției, acomodându-se rapid cu treburile redactării ziarului. După părerea lui Perpessicius, Eminescu descinde la „Timpul”, intrând din primul moment în plin atac de presă. La început ține să aștearnă pe hârtie câteva principii de bază, rezultat al practicii sale de până atunci și al concepției sănătoase ce voia să impună și colegilor, spunând că „ziaristica e menită a lămuri cestiunile zilei și a pregăti astfel calea pentru niște soluțiuni firești și binefăcătoare”. Se documenta din toate ziarele vremii, care apăreau în Capitală, iar articolele sale (Cronici) apăreau nesemnate, dar recunoscute de cititori după stilul eminescian deosebit. În concepția lui Eminescu „onestitatea în discuțiile ziaristice este nu numai o trebuință, ci o datorie, căci un om nu poate să se facă vinovat de o faptă mai vrednică de osândă, decât publicând într-un ziar lucruri pe care însuși nu le crede, deoarece prin acestea, în loc de a lămuri, încurcă cestiunile și relațiunile” (Timpul, 20 noiembrie 1877). Eminescu ținea astfel să-și fixeze poziția în lupta ziaristică ce începea. Ecoul colaborării lui Eminescu la Timpul se face auzit foarte curând, chiar și la Iași (aflăm din scrisorile lui Negruzzi și I. Creangă). I. Slavici le răspunde ieșenilor: „Articolele lui Eminescu și aici sunt citite…” apoi adaugă: „el lucrează cu zel și cu mai multă bunăvoință ca mine… Nu îl strică decât lipsa de lemne de foc… Deocamdată suntem posomorâți, fiindcă nu ne trimiteți parale”… „Timpul deveni de fapt, alături de Slavici, un organ de expresie al poetului Eminescu, ziar în care dezvolta acum cu violență și aplicațiuni la contingențe vechea sa filozofie politică, schițată și în conferința de la Iași”(G. Călinescu, „Viața lui Mihai Eminescu”). Cât de mult „se fudulea” Eminescu în capitală, „alături cu ciocoii”, după expresia lui Creangă, se poate vedea din următoarele rânduri ale lui Maiorescu adresate lui Negruzzi la Iași, în ziua de 4 noiembrie 1877: „Cum stăm cu contribuțiile Timpului? Fă bine, spune, să se trimită banii adunați la Teodor Rosetti. Căci Eminescu continuă a muri de foame – agonia poeților români” (I. Crețu, p. 231). „Trimite Pogor bani lui Slavici și Eminescu pe octombrie și noiembrie la Timpul!” repeta Maiorescu într-o scrisoare către Negruzzi. Așadar, Eminescu poposise la o moară proastă! Precum vom vedea însă, lipsurile materiale nu-l vor putea abate din calea pe care a pornit. „La început i se fixase trei sute de lei pe lună. (Maiorescu avusese, cu un an înainte, opt sute de lei lunar, pentru articolele de fond ce le scria la același ziar). Din cauza că ziarul nu avea abonamente suficiente, vânzarea cu numărul fiind și ea neînsemnată, iar anunțurile erau puține și cotizațiile membrilor fondatori se adunau cu greutate, redactorii își încasau drepturile cu multă întârziere” (I. Slavici, „Amintiri…”). După I. Crețu, se va specifica debutul poetului la Timpul, odată cu cronica teatrală din 12 noiembrie 1877, în care poetul comentează critic piesele „Visul Dochiei” și „Ostașii noștri” (Cf. Opera politică, Revista ziarelor). În articolul „Revista ziarelor”, nesemnat, editorialistul deplângea situația tragică a țării în urma Războiului de Independență din 1877. Deși nesemnat, finalul articolului amintea de stilul eminescian: „Sărmană țară! Ce soartă ți-a rezervat aceia care se pretind cu atâta sfruntare că ei și numai ei sunt adevărații tăi fii!”…
În peisajul uniform și stereotip al ziaristicii de atunci, prin pana eminesciană răsuna deodată un ton nou prin care străbăteau niște idei și niște adevăruri neobișnuite. Deși „Timpul” era ziar conservator, ideile eminesciene nu erau nici liberale, nici conservatoare. Neconformismul politic al lui Eminescu nu însemna și nu putea însemna la înălțimea nivelului său de conștiință, concentrarea unei doctrine de partid în opoziție. În libertatea sa interioară deplină, el gândea politic nu în lumina unei viziuni practice, ca orice politician preocupat de timpul său și de interesele imediate, ci în chip cu totul neobișnuit, în lumina unei etici în afara de durată și a interesului neamului. Dar intuițiile adânci, cele privitoare la unitatea românilor de pretutindeni, la independența poporului român, la gesturile necesare pentru conservarea a ceea ce este specific și consacrat prin legile nescrise și adânci ale poporului, sau prin litera și spiritul convențiilor și tratatelor, preocuparea dramatică de viitorul României, dragostea de omul de rând al poporului său, înțelegerea necesităților vitale ale acestuia și mai cu seamă indignarea în vederea spectacolului nepotrivirii grave între necesități și false soluții oferite de politicienii liberali, dau publicisticii eminesciene o forță inegalabilă. Ca un știutor al lucrurilor românești din veac, el vorbește cu durere trează la spectacolul nedreptății și oprimării, dar în același timp cu siguranța neclintită, încrezătoare într-o misiune și istorică și spirituală a poporului său, din care vedea frânturi în Dacia și-n sinteza daco-romană, în epoca lui Mircea sau cea a lui Ștefan, cu eforturile eroice ale luptătorilor transilvăneni de la Horia, la Avram Iancu, la Andrei Mureșanu. De aceea putea vorbi în vremea și după războiul de Independență cu o liniște impresionantă, așa cum avea totdeauna când era vorba de drepturile imprescriptibile ale neamului său, despre neatârnarea noastră trecută și viitoare. Odată o numea „suma vieții noastre istorice”, altădată arăta că „aceasta n-a venit ex abrupto, în mod fragmentar, ca din senin, ci ca toate tendințele adevărate, a fost pururi prezentă și întunecată numai uneori de nevoile neamului” Independența „nu este un copil găsit, fără căpătâiu și fără antecedente, ci un prinț care dormea cu sceptrul și coroana alături”. Metafora eminesciană are mândria ce izvorăște din conștiința unei istorii libere, făcute cu sângele propriului popor. „Noi susținem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa, tradițiile sale istorice astfel cum s-au stabilit în curgerea vremurilor; cel ce e de altă părere s-o spună țării”. Vorbind așa, el lega dimensiunile timpului, făcând punte sigură între trecut și viitor, indicând calea prețioasă a continuității.
(Va continua)
Bibliografie: Caietele Mihai Eminescu (Ed. Eminescu, București, 1972, Vol. I, p. 198 – 238); I.Crețu, „Mihai Eminescu, Biografie documentară” (Editura pentru Literatură, 1968); Augustin Z. N. Pop, „Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu” (Editura Academiei, 1962).
