La curtea lui Urmuz - Despre Curtea de Argeş, într-o carte italiană
O carte realmente monumentală: două volume de format A4, totalizând aproape 1200 de pagini. Reiau titlul în italiană: „San Remigio a Firenze. La chiesa ed il suo popolo” (cu „popolo” scris cursiv). Volumul I are subtitlul „Dalle origini alla fine del Trecento” (cu menţiunea că primele două capitole se referă la perioada anterioară construirii bisericii San Remigio, pe la jumătatea secolului al XI-lea, mergând până în vremea romană, precreştină), iar al doilea, „Dal Quattrocento ad oggi”. Concepută ca monografie a bisericii din titlu (şi a oamenilor/cartierelor din jurul ei), tipărită la Florenţa în 2019, sub egida Parohiei San Remigio şi a Consiliului Regiunii Toscana, lucrarea pune într-o relaţie aproape surprinzătoare complexul arhitectural florentin, la nivel artistic, arhitectonic, urbanistic, social şi spiritual cu întregul bazin mediteranean, ba chiar şi de mai departe, comparându-l şi vorbind despre construcţii similare din Franţa şi Germania, Polonia şi România, Sicilia şi Calabria, Grecia şi Turcia, Africa de Nord şi Orientul Apropiat, inclusiv Sfântul Mormânt din Ierusalim (am reluat o apreciere din prefaţa la carte scrisă de Eugenio Giani, preşedintele Consiliului Regiunii Toscana). În acest context, referiri ample se fac la Curtea de Argeş şi bisericile sale şi din jur – şi nu e deloc de mirare, pentru că autorul principal al cărţii este un mare prieten al oraşului, Giampaolo Trotta, istoric de arhitectură, critic de artă modernă şi contemporană, istoric de artă. Găsim această prezentare a lui în „Cronica 2010” a Clubului Iubitorilor de Cultură, luna septembrie, cu prilejul unei expoziţii organizate de Giampaolo la Centrul de Cultură şi Arte „George Topîrceanu”, cu picturi semnate de patru pictori din Florenţa (daneza Sonja Lucien, pe atunci în Italia, a revenit ulterior şi cu o expoziţie personală). Un număr de capitole ale cărţii sunt scrise de o colegă a lui G. Trotta, Licia Bertani pe nume.
Documentarea pentru lucrare trebuie să fi fost urieşească, judecând după abundenţa datelor din text, notele de subsol şi de final de capitol, bibliografie şi mai ales numărul enorm de imagini – schiţe şi planşe de arhitectură, reconstituiri, fotografii de clădiri, faţade, interioare, detalii, unele vechi, majoritatea aparţinând autorului (Giampaolo este nedespărţit de aparatul de fotografiat, unul masiv, profesionist).
În România, se merge pe urmele cavalerilor teutoni şi templieri, prin Transilvania şi dincoace de munţi, căutând elemente de arhitectură gotică, la Curtea de Argeş identificând similitudini privind, printre altele, cupolele bisericilor din Florenţa şi din alte locuri cu cele de la Biserica Domnească şi de la Mănăstirea Argeşului. Merge însă şi la bisericile din Tutana, Brădet, Cozia, menţionează reminiscenţe ale comanderiilor templiere din jurul Sibiului, descălecatul lui Negru-Vodă la Câmpulung, iar pagini întregi de ilustraţii arată ipostaze ale monumentelor din oraş, de la litografii vechi ale ruinelor San Nicoară la proiectul de reconstruire a curţii domneşti, de prin anii 1980, din păcate abandonat. Parte dintre aceste imagini îmi erau necunoscute, iar explicaţia stă în vizitele repetate ale lui Giampaolo la Curtea de Argeş, prilej de întâlnire cu mai mulţi localnici implicaţi în subiect, pe care-i menţionează la începutul cărţii (Marius Achim, Ştefan Dumitrache, Cristian Mitrofan etc.).
Merită amintit că Giampaolo Trotta pregăteşte acum o nouă lucrare de istorie comparată a arhitecturii, cu subiect italo-românesc, despre bisericile rupestre, motiv pentru a vizita în zonă Corbii de Piatră, Nămăieştii, Cetăţuia-Negru Vodă. Până la apariţia cărţii, a promis că va trimite capitole din ea pentru a fi publicate în revista „Curtea de la Argeş”. Sunt convins că în acest fel vom afla lucruri inedite despre „minunile de lângă noi”, uneori, un ochi mai depărtat, de profesionist, relevând detalii neaşteptate. Mulţumim, Giampaolo!
