Solidaritatea studentului Mihai Eminescu cu mișcarea politică a românilor de sub stăpânirea austro-ungară
Concepția politică a lui Eminescu depășește, încă de pe acum, atât activismul fruntașilor bănățeni, fie ei Vincențiu Babeș, ori Alexandru Mocsony, cât și pasivismul fruntașilor transilvăneni, patronați de Șaguna și G. Bariț. Atitudinea sa politică coincide în multe puncte cu a activiștilor și pasiviștilor, însă coincidențele privesc forma și nu fondul problemelor. Cercetătorii activității ziaristice a lui Eminescu au pierdut din vedere tocmai acest lucru. Eminescu se declară, cum cer și activiștii și pasiviștii, pentru solidarizarea românilor de sub stăpânirea austro-ungară cu celelalte naționalități oprimate din imperiu, spre a crea un front comun de luptă. Se desparte însă de activiști și pasiviști prin faptul că vede crearea acestui front de luptă, nu ca rezultat, cum arătam, al unor conciliabule, între conducători, ci ca expresie a însăși voinței naționalităților oprimate. Fruntașii naționalităților puteau sta în fruntea acestei lupte numai în măsura în care se dovedeau „energici” și „de caracter”. „Oricine a șovăit numai o dată în cariera sa politică – scrie Eminescu în articolul „Să facem un congres” – fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificiență”, trebuie înlăturat”. „Politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor; pe flamura noastră trebuie scrise pur și simplu voințele noastre”. Cuvintele sunt caracteristice nu numai pentru cunoașterea atitudinii lui Eminescu – de acum, ci și de mai târziu. Căci ziaristul proclamă, încă din acest prim articol politic al său, inflexibilitatea în materie de principiu, fie ele politice sau de altă natură. Există coincidențe mai mari între concepția politică a lui Eminescu și atitudinea pasiviștilor în lupta națională a românilor transilvăneni. Eminescu se declară, ca și pasiviștii, pentru nerecunoașterea unirii Transilvaniei cu Ungaria, invocă Curtea din Viena, cum fac și aceștia, ca for suprem în rezolvarea situațiilor naționalităților oprimate și este pentru întocmirea unui „memorandum” care să fie adus la cunoștința „tronului”. Eminescu se declară pentru nerecunoașterea unirii Transilvaniei cu Ungaria și pentru autonomia provinciei, însă nu recunoaște, în același timp, nici unirea Banatului cu Ungaria. Hotărârea s-a luat, arată Eminescu, și în acest din urmă caz – tot fără consultarea voinței poporului. „Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân – scrie Eminescu în articolul „Să facem un congres” – decât popoarele însele și trece suveranitatea în alte brațe decât în acelea ale popoarelor, e o crimă împotriva lor”. Curtea din Viena este invocată ca autoritate supremă numai în măsura în care se dovedea capabilă să răspundă încrederii ce i se acorda. „E timpul ca să ni se răsplătească și nouă sacrificiile, care le-am adus secol de secol – scrie Eminescu în același articol – acestei Austrii, care ne-a fost vitregă și acestor Habsburgi, pe care îi iubim cu idolatrie, fără să știm de ce, pentru care ne-am vărsat de atâtea ori sângele inimii noastre, fără ca ei să facă nimic cu noi”. Drepturile românilor nu trebuiau „petiționate”, cum procedau pasiviștii, ci impuse ca voință a națiunii române. „E timpul să declarăm neted și clar – scrie Eminescu – că în țara noastră (căci e a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici nu vrem să fim maghiari ori nemți. Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egală îndreptățire a națiunii noastre”. „Trebuie ca sancțiunea popoarelor – scrie Eminescu în „Echilibrul”- ca atari să premeargă sancțiuni suveranului”. Eminescu așteaptă foarte puțin de la „împăratul” și chiar ceea ce așteaptă, cere să se obțină, nu prin „petiționare”, ci prin impunerea voinței popoarelor. Colaborarea lui Eminescu la „Federațiunea” se limitează la aceste trei articole și nu-l întâlnim cu scrieri cu cuprins politic nici în alte publicații ale românilor de peste munți. Explicația o vedem în faptul că Ion Poruțiu este trimis din nou în fața Curții cu jurați, pentru activitatea sa publicistică. Cercetările se fac destul de repede și redactorul Federațiunii este întemnițat la Vaț. Eminescu este și el trimis în judecată și în februarie 1871 îi scrie lui I. Negruzzi că avusese supărări „care de care mai minunate; pro primo; un proces de presă, al cărui capăt nu sunt încă în stare a-l prevedea. Activitatea ziaristică a lui Eminescu din această primă etapă se limitează la articolele din Federațiunea, în care însă dă o privire pătrunzătoare asupra situației social-politice a românilor transilvăneni și bănățeni. Sunt schițate aici și câteva din principiile gândirii politice a lui Eminescu, de la care nu se va abate în întreaga sa activitate ziaristică. Congresul general al „națiunii române”, a cărui convocare o propune, se întrunește abia în 1881, când se constituie Partidul Național Român, fără însă să se poată ajunge și la adoptarea unei tactici unice de luptă. Dezideratul din urmă se realizează târziu, în 1905, însă nu în direcția preconizată de Eminescu, ci prin participarea la alegeri și viața parlamentară. Memorandul se întocmește în 1892 și el stârnește, cum prevedea și Eminescu, un puternic ecou în opinia publică din țară și străinătate. Viziunea provincială a activiștilor și pasiviștilor este depășită de Eminescu încă din această primă perioadă a activității sale ziaristice și încadrează lupta românilor transilvăneni și bănățeni în mișcarea europeană pentru cucerirea de libertăți și independență națională.
Bibliografie
1) Caietele lui Mihai Eminescu, Vol. I, Ed. Eminescu, 1972, p. 189-197;
2) D. Vatamaniuc „Eminescu colaborator la Federațiunea”;
3) Ioan Slavici „Lumea prin care am trecut”, București, 1930.
