Solidaritatea studentului Mihai Eminescu cu mișcarea politică a românilor de sub stăpânirea austro-ungară
Eminescu cunoștea bine viața politică a românilor de sub stăpânirea austro-ungară și faptul acesta se desprinde tocmai din argumentele pe care le invocă împotriva celor două tactici de luptă: „activismul și pasivismul”. Dar Eminescu nu se mărginește la constatări, ci propune și măsurile ce se impuneau să fie luate pentru ca și națiunea română să-și cucerească drepturile uzurpate. Românii transilvăneni și bănățeni, cere Eminescu, să se constituie grabnic într-un „congres general” al națiunii române cu o largă reprezentanță. Congresul să se declare, ca primă măsură, solidar cu celelalte naționalități oprimate din Imperiul austro-ungar și să comunice tronului voința „națiunii românești”. Congresul general al națiunii române avea menirea să conducă la formarea unui singur partid politic al românilor transilvăneni și bănățeni și la adoptarea unei singure tactici de luptă - și ea alta decât „activismul și pasivismul”. Formarea unui front unic de luptă al naționalităților putea provoca căderea ministerului Giskra-Hasner și folosirea dualismului printr-un sistem de guvernare impus de popoarele din imperiu. Eminescu acordă o importanță decisivă constituirii frontului comun de luptă al naționalităților. În cel de-al doilea articol al său, „În unire e tăria”, insistă tocmai asupra acestui lucru, „al frontului comun de luptă”. Să observăm, mai întâi, că Eminescu reproduce pentru o mai temeinică argumentare un articol din ziarul „Politik” din Praga, care califică situația politică din Imperiul austro-ungar „nesuferită”, „nesuportabilă”, cerând „bohemilor, moravilor, polonezilor, triestenilor și trolezilor” să nu mai acționeze izolat, ci să formeze „noua alianță a popoarelor”. Articolul din „Politik”, pe care îl traduce Eminescu, lucru ce nu s-a arătat până acum, nu pomenește și de români. Poetul vine să afirme, prin articolul său, și de prezența „națiunii române”, ca factor decisiv în constituirea viitoarei forme de guvernământ a statului. „Să ne grăbim dar de a ne declara solidari – scrie Eminescu – cu națiunile nemulțumite ale Austriei; să pășim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnării constituțiunii”, care „vor fi ajutat a o răsturna”. Eminescu vede federalizarea Austriei, căci despre aceasta este vorba, nu ca o uniune rezultată de pe urma unor conciliabile între conducătorii naționalităților, ci ca o formă de guvernământ impusă și susținută de popoare. Eminescu își încheie articolul cu cuvinte ce sună ca o poruncă: „puterea și mântuirea noastră în noi este!”
Cel de-al treilea articol al lui Eminescu din „Federațiunea” se intitulează „Echilibrul”, în care Poetul ”înfățoșează” situația social-politică din Imperiul austro-ungar. Dualismul, forma de guvernământ a imperiului, este caracterizat ca o „ficțiune diplomatică”, ce nu era decât o variantă prin care se punea în aplicare principiul „divide et impera”, principiu care stătea la baza politicii austro-ungare față de naționalități. Cultura și civilizația oprimătorilor naționalităților, arată Eminescu, nu demonstrează superioritatea celor dintâi, ca să poată constitui o încercare de justificare a pretențiilor de „predominare”. Arbitrariul din Imperiul austro-ungar îi reamintește lui Eminescu de Brennus, căpetenia galilor, care, triumfător, împotriva românilor, ar fi exclamat: „Vae victis!”. Dar toate sforțările oprimătorilor de a nimici naționalitățile aveau în sine și ceva ridicol. Oprimătorii „nu sunt superiori în nimica națiunilor” – scrie Eminescu – cu care locuiesc la un loc; și acest palat de spume mincinoase, cu care au înșelat Europa, e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenții ridicole. Kant numește ridicol risipirea spontanee a unei așteptări mari într-o nimic întreagă, adică: „paturiunt montes, nascitur ridiculus mus”. Ficțiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie și trebuie risipită această valoare nominală, care uimește și care ascunde în sine cel mai inflamant faliment. Numele lui Kant este invocat, aici, pentru prima dată în scrierile publicate de Poet. Eminescu are în vedere, pe de altă parte, și proporția numerică dintre „oprimați și oprimatori” și aduce și de această dată argumente care îl arată un foarte bun conoscător al realităților social-politice din imperiu. „Austria încă n-a avut – scrie Eminescu – o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi prin voluntari armata cugetă, pe când ieri era numai o massă”. Eminescu cunoștea starea de spirit din armata austriacă prin intermediul lui Slavici „catană” într-un regiment din Viena format în marea majoritate din „voluntari” slovaci, croați și cehi. (Obs. Voluntari se numesc militarii în termen din armata austro-ungară, însă cu studii și ca atare, beneficiau de o reducere a stagiului militar).
- Va urma -
Bibliografie:
1) Caietele lui Mihai Eminescu, Vol. I, Ed. Eminescu, 1972, p. 189-197;
2) D. Vatamaniuc, „Eminescu colaborator la Federațiunea”;
3) Ioan Slavici, „Lumea prin care am trecut”, București, 1930.
