Ziua Satului Domnesc și problematica dispariției acestui leagăn al identității naționale
Țara noastră încă se poate lăuda cu recorduri rurale, chiar dacă populația de la sate este în declin și în proces de îmbătrânire. Între statele europene, avem încă cea mai ridicată pondere a populației rurale (45%), raportată la întreaga populaţie, dar imaginea satului în care mai găsim astăzi predominant bătrânii ce păzesc cu sfințenie casele fiilor ori nepoților plecați printre străini este plină de amărăciune. Nu avem cum să nu ne punem întrebarea: „Asistăm oare la apusul satului românesc?”. Dar, dacă studiem chestiunea, vom constata că nu este deloc o întrebare recentă, ci ea datează încă de la începutul secolului XX, când au apărut primele preocupări pentru salvarea satului. Interbelicii au fost poate cei mai conștienți de direcția în care se îndreptau lucrurile și au reacționat prompt, militând pentru creșterea nivelului de trai, fiindcă ei considerau că satul român se putea ridica numai prin țăranul român. În 1936, H.H. Stahl, membru al școlii sociologice de la București, afirma că „problema ridicării culturale este la noi o problemă de viaţă şi de moarte pentru statul întreg." La aproape un secol distanță, într-o eră atât de departe din punct de vedere al tehnologizării, vitezei și informatizării, frământarea rămâne, doar că problema se pune într-un mod ceva mai diferit.
Schimbările drastice ale satelor sunt izbitoare. Locuri care până de curând păreau să se conserve în acel tipar moștenit de veacuri, unde viața curgea după alte rânduieli, au început să capete înfățișare urbană. Oamenii, întorși din diferite colțuri ale lumii, au început să schimbe înfățișarea, pornind chiar de la arhitectură. Sigur, încă mai există sate în care, izolate fiind, se mai respiră acel aer patriarhal... Dar tot mai rar... Cert este că satul nu dispare, ci se transformă, chiar dacă asta nu ne place, fiindcă lumea toată este un organ viu, în permanent proces de schimbare. Contează, însă, cum se face această transformare și cum o modelăm... Cam aceasta ar fi „tema” ce s-a dezbătut duminică la marea sărbătoare de pe Dealul Cărbunelui - Ziua Satului Domnesc, organizată cu alai de domni și domnițe din partea locului și din alte zone pline de tradiție ale Argeșului, care au luat parte la celebrarea sufletului poporului român: satul.
Invitați valoroși
La hotarul dintre Mușătești și Domnești, localități cu un bogat tezaur sătesc, prima ediție a Zilei Satului Domnesc, stabilită în ultima duminică a lunii septembrie, s-a derulat într-o atmosferă autentic românească, binecuvânată de Dumnezeu cu un soare generos de toamnă. Gazdele, între care s-au numărat psihologul și scriitorul Paul Adrian Cristescu, pictorul și restauratorul Cornel Cîrstea și prof. dr. George Baciu, au reușit să adune în același loc oameni deosebit de valoroși care desfășoară de ani mulți activități culturale pe aceste meleaguri. Invitații au fost prezentați de Paul Adrian Cristescu, iar printre ei s-au numărat conf. prof. univ. dr. Sorin Mazilescu - poftit să vorbească despre datini, tradiții și obiceiuri de la sat, președintele S.C. ARGCOMS, Sandu Nichita - cel mai în măsură să discute despre ceramica Argeșului, acad. Gheorghe Păun - ale cărui preocupări privind problematica globalizării sunt deja cunoscute, meșterul popular Ion Rodoș, de pe dealurile Nucșoarei, cu povestea războaielor daco-romane sculptată pe șapte linguri de lemn, rapsodul popular Grațian Bădescu, ambasador al folclorului argeșean, urmați de artiști (între care și pictorul Jean Duță), reprezentanți ai autorităților publice locale (amintim de primarul Constantin Oancea de la Mușătești și de viceprimarul comunei Domnești, Luminița Florea), oameni de cultură, profesori, membri și tineri artiști în devenire care activează în cadrul asociației „Aryas” de la Albeștii de Argeș (director, Cornel Cîrstea).
Îngrijorări cu privire la viitorul satului românesc
Preocuparea generală a celor care s-au întrunit cu acest prilej a fost schimbarea satului românesc și riscul de dispariție a conștiinței locuitorului de la sat în ceea ce privește respectul și conservarea tradiției. Accentul s-a pus pe nevoia stringentă de a menține legătura cu mediul și valorile consacrate de-a lungul anilor pentru construirea casei sau dezvoltarea vieții rurale după modele vechi, acceptând totodată și noul.
Întrucât satul nu poate încremeni în timp și se află în evoluție permanentă, fiind un loc care n-a însemnat întotdeuna un cadru idilic cu mândre săltând la hore, flăcăi veseli și viteji și familii plecând cântând la muncile câmpului, el trebuie înțeles realist ca să poată fi păstrat viu. Cornel Cîrstea a deschis discuția înspre această direcție, mărturisind: „De 30 de ani visez un loc unde să se întâmple artă și cultură 365 de zile pe an. Am recurs la fel de fel de subterfugii ca să găsesc un spațiu pentru a face asta, până când, la o lansare de carte, mi-a ieșit în cale Adrian, care avea pământul și nebunia să facă ceea ce fac eu și-i trebuia un om. Așa că... hai pe deal! Acest deal îl văd cu case domnești, dar până atunci crește în sufletele noastre. Fiecare trăim viața prin propriile noastre filtre. Tot ceea ce facem conștient, în fiecare zi, ca să nu murim, se numește supraviețuire. Până la a muri fizic, indiferent că este vorba despre individ, de satul domnesc sau de neam, mai trăim câteva <<muriri>>. Moare dragostea pentru slovă, moare obiceiul de dus la biserică, moare în fundul grădinii războiul de țesut, ne moare patriotismul... Murim spiritual de câteva ori până să murim fizic.
Prea ușor și prea repede am dat costumul împărătesc, purtat și de sărac, și de bogat, pe ținute importate de la străini și costume de Halloween”.
Îndemnând spre o înțelegere realistă a satului subliniind că trebuie să-i acceptam schimbările, prof. dr. Sorin Mazilescu a punctat: „De comunitatea de la Domnești și comunele de pe Valea Râului Doamnei mă leagă un lucru special. Am făcut un studiu complex despre aceste comunități, promovat într-o teză de doctorat, prilej cu care am ajuns să aprofundez foarte bine satul din această zonă. Am fost în vreo 500 de sate ale județului și am văzut frumusețea lor incontestabilă și unică. Satul românesc se transformă, suntem conștienți de lucrul acesta și trebuie să acceptăm. Nu mai suntem obligați să purtăm izmana sau portul popular, dar faptul că ne apropiem de aceste straie este un lucru foarte bun. Într-o societate aflată în plină transformare, rar se mai găsesc oameni care să pună suflet în aceste eforturi de păstrare a tradiției. Să vorbim despre identitate în ziua de astăzi este deja un lucru foarte, foarte dificil. Dacă nu vom păstra această identitate, ne vom dilua în acest melanj european. Dacă nu vom ști să cultivăm meșteri populari, obiceiuri, superstiții și tot ce avem mai bun, ne vom pierde. Avem, din fericire, oameni de țară care țin la aceste lucruri și duc mai departe tradiția neamului”!
Despre faptul că niciodată nu va fi nevoie să acceptăm dispariția satului atâta vreme cât acest lucru depinde și de noi, a continuat acad. Gheorghe Păun: „Sunt pesimist la adresa Europei și a lumii, care se vor face praf, dar nu și a României. Noi încă mai avem sate, încă mai avem țărani, dar evident, nu așa cum erau. Cu toate acestea, avem o reziliență de care nu vă imaginați. Și avem o armă fabuloasă: ia românească, ținută la modă acum, ce face înconjurul lumii. Satul românesc are o identitate unică și ține la unicitate. Orașele se imită, dar satele nu. Alexandru Surdu, regretat filozof, avea o vorbă remarcabilă: <<Tradiția este merindea sufletului>>. Nu avem de ce să acceptăm că ne îndreptăm spre dispariția satului, fiindcă înseamnă că am accepta că nu mai avem repere identitare și nu mai știm de unde venim. Dar avem și știm...”. Domnia sa a conturat imaginea omului modern drept un păstrător al trecutului care se adaptează la un prezent tot mai agresiv și mai deschis spre schimbări.
Stabilit fiind faptul că satele nu dispar, evident că nici tradițiile nu dispar, cel puțin nu în totalitate. Sandu Nichita este de părere că avem destule stereotipuri culturale care își păstrează constanța, iar tradițiile trebuie menținute vii. „Satul românesc este ultima părticică administrativă din tot noianul administrației publice locale. Avem și domni primari printre noi, despre care știm că fac eforturi pentru păstrarea identității satului românesc. Fiecare trebuie să transmitem ceva din sufletul și încântarea poporului român, ceva din tradițiile pe care le cunoaștem. Eu, de exemplu, sunt un continuator, un ambasador al ceramicii de Argeș...”, a spus acesta.
George Baciu a mers mai departe cu definiția satului și a afirmat: „Satul este elementul cel mai important al unei țări. Satul îl purtăm în suflet, orice ar face alții ca să ne separe. Călătorim în lume, dar gândul ne este acasă. Satul ne iartă, ne vindecă și trebuie să-l păstrăm. Eu cred că nu va dispărea, chiar dacă se transformă. Important este să păstrăm curată identitatea noastră, fără de care nu avem niciun rost, trăim în derivă. Și... să nu uităm: satul a dat țării multe minți luminate. De altfel, satul vorbește despre istoria profundă a țării!”
Conștinent de faptul că satul este un loc în care au pătruns invențiile lumii moderne - lumina electrică, apa curentă, canalizarea, internetul și mijloacele de comunicare ale secolului, fapt ce duce la pierderea unora dintre valorile morale, fostul director de la Electroargeș, Gheorghe Olteanu, a vorbit despre modul cum, înainte de 1989, în satele de pe Valea Argeșului și a Râului Doamnei fabrica avea ateliere de producție în care lucrau oamenii de la țară, scopul fiind să ajute la conservarea satelor. „În felul acesta, ei erau scutiți de la a pierde timp pe navetă spre oraș. Omul lua leafa și putea să se ocupe și de animale, și de agricultură și munca pământului, adică de ceea ce înseamnă viața la sat”.
Artă portretistică
Ziua Satului Domnesc a fost și o ocazie de afirmare a tinerei artiste Maria Fărcășan, venită din Republica Moldova, care s-a împământenit în zona noastră și este un excelent restaurator și studentă la Masterat. Ea i-a întâmpinat pe oaspeți cu o expoziție de portrete despre care mentorul său, Cornel Cîrstea, a punctat: „Maria este la începutul a ceea ce înseamnă pictura de biserică și este foarte greu să te aperi, lucrând bizantin acolo, să n-o faci și în portretele laice. Nu că ar fi rău... A venit la noi cu gândul să se facă instructor de dans și a ajuns să fie pictor de biserici. Acum, s-a înscris la master pe sculptură!” Pictorul Jean Duță s-a arătat încântat de măiestria portretistică a tinerei și a încurajat-o să continue să lucreze.
Proiecte, folclor, tradiții
În ultima parte a timpului alocat discursurilor, meșterul Ioan Rodoș a vorbit despre satul românesc ca loc al genezei noastre, după care a amintit de Arcul de Triumf de la Domnești - proiect în curs de desfășurare: „Va fi realizat la o scară mai mică, fiindcă nu-l mai putem așeza peste stradă, mai ales din cauza birocrației. Va avea două turnulețe și a fost demolat de comuniști din motive politice. Cel refăcut, simbol foarte important al comunei, se va amplasa la intrarea în curtea Casei de Cultură. Îl vom face identic cu acela din 1936, dar vom adăuga pe fața de la intrare, în basorelief, toată istoria comunei, în scene, pe modelul Columnei lui Traian...”.
La final, rapsodul Grațian Bădescu a interpretat la solz de pește o doină, după care alte două cântece din folclorul local, argeșean și muscelean, fără acompaniament muzical, ca odinioară. Alături a tors fir subțire din caierul de lână poeta Elena Toteanu, din Mușătești, care, îmbrăcată țărănește, a făcut o mică demonstrație a acestei îndeletniciri femeiești din lumea satului românesc. Tot ea a fost cea care a recitat două poezii emoționante despre vatra satului și a citit o legendă a locului care explică denumirile Robaia și Valea lui Mas. Alte momente muzicale din folclorul românesc au fost prezentate de elevul din clasa a VII-a de la Liceul „Petre Ionescu - Muscel”, Rareș Stoiciu.
Rămânând în suflete cu ideea că satul românesc reprezintă cheia înțelegerii și afirmării noastre ca români în marele cor al națiunilor europene, și, mai mult decât atât, el este locul în care trecutul se întâlnește cu prezentul pentru a plămădi viitorul, oaspeții au fost poftiți la o masă domnească, de unde n-au lipsit bulzul, tocana din cărniță fragedă de oaie și vinul îmbietor.
