La curtea lui Urmuz - Faţa întunecată a energiei solare
Există o modă evidentă a „energiei regenerabile”, uneori numită „energie verde”, pentru a o asocia unei culori… ecologice, vedeta domeniului fiind energia solară, foarte aproape stându-i energia vântului, dar în scenă intrând, cu ponderi mult mai mici, şi altele: energia valurilor, schimbătoarele de căldură din pământ, energia geotermală, a biomasei. Regenerabilă este şi hidroenergia, dar se pare că posibilităţile acesteia de extindere (prin construirea de noi hidrocentrale) s-a apropiat de limite. Omenirea depinde încă de „sursele poluante”, petrol, cărbune, gaz, energie nucleară, dar încălzirea globală, mult discutată şi disputată, dar evidentă, şi presiunea ecologică au dus la o veritabilă campanie mondială în favoarea unei schimbări majore de paradigmă.
Campania ar putea să mai aibă legătură şi cu… capitalismul corporatist: hidrocentralele şi termocentralele, cu atât mai mult centralele nucleare, sunt construcţii uriaşe, complexe, scumpe, construite în mod tradiţional de state, cu amortizarea lentă; „iniţiativa privată” nu este prea interesată de aşa ceva, mult mai atractivă este o industrie cu un număr mare de cumpărători direcţi, eventual periodici (cumpărători „regenerabili”). Este cazul, prin excelenţă, al energiei solare, care-şi poate găsi locul pe acoperişul fiecărei case.
Nu-i mai puţin adevărat că Soarele ne scaldă în lumină şi căldură, gratis, oferindu-ne mult mai mult decât avem nevoie. Tehnologia de convertire a razelor solare în căldură şi energie electrică este deja bine dezvoltată şi face progrese continue – marea problemă este că nu ştim/putem încă să înmagazinăm energia electrică, Soarele este darnic ziua şi nu noaptea, în Sahara mai mult decât în Scandinavia, să zicem. (O promisiune realistă vine dinspre folosirea hidrogenului, care poate fi obţinut prin hidroliza apei, stocat, transportat, folosit şi, prin ardere, ne dă din nou apă! A se vedea detalii în revista „Curtea de la Argeş”, ultima dată în numărul din august 2021, sub semnătura concitadinului nostru, inginerul Gheorghe Olteanu.)
Alte două avantaje (ar trebui să pun ghilimele) ale energiei solare: panourile fotovoltaice sunt tot mai perfecţionate şi tot mai ieftine, iar multe state, mai ales dintre cele dezvoltate (care au poluat suficient până acum!...), promovează acest domeniu, acordă subvenţii şi alte tipuri de sprijin, împinse spre asta şi de organisme internaţionale, specializate sau nu. Este cunoscută fibrilaţia în care a intrat UE, care îşi propune ca până la jumătatea secolului să ajungă la zero emisii de carbon! (Există printre cercetători o vorbă care parcă se aude tot mai des: ştiinţa nu este periculoasă, dar ştiinţa intrată pe mâna politicienilor este!) Activă propagandistic este şi IRENA (Agenţia Internaţională pentru Energie Regenerabilă), dar ale cărei integritate şi credibilitate sunt tot mai mult contestate: energia solară este mult mai poluantă decât se spune şi se crede, panourile fotovoltaice conţin metale grele, înalt poluante, şi sticlă, reciclarea lor este scumpă, schimbarea lor, estimată de IRENA după 30 de ani de funcţionare, se face mult mai devreme, cantităţile de deşeuri sunt deja uriaşe şi cresc continuu (la fel cele legate de „pantagruelicele” instalaţii eoliene), iar preţul panourilor noi este mic pentru că acestea vin din China, sunt adesea rezultatul muncii forţate, „detaliu” ce ţine de moralitate, dar contează. Şi mai sunt şi alte aspecte – o parte pot fi găsite într-un articol disponibil la https://hbr.org/2021/06/the-dark-side-of-solar-power, de unde am împrumutat şi titlul rândurilor de faţă.
Vorba orientală: în orice bine există şi o parte rea – totul e să n-o ascundem sub preş, de teama Gretei Thunberg şi hipnotizaţi de IRENA, UE şi de alte metacorporaţii…
