Caietele Mihai Eminescu (V) – Creator și creație, într-o genială moștenire pentru cultura română
„Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”…
În sensul ideilor exprimate în primele două versuri din „Venere și Madonă”, capodoperă publicată în „Convorbiri literare”, încercăm unele comentarii privind concepția eminesciană despre creație și creator, împreună realizând consensul ideii de „artă a cuvântului”. Pentru a susține selecția acestor celebre versuri, amintim aici definiția dată de Novalis poeziei: „Poezia este reprezentarea sufletului și constituie o parte a tehnicii filosofice. De fapt, ea vindecă rănile deschise de rațiune și este destinată eroilor. Poezia este eroina filosofilor care dizolvă existența străină în propria existență”. (Vezi și eseul „Eminescu și Novalis”, semnat de Viorica Nișcov, vol. IV, p. 122). Consider că versurile selectate ca moto sunt definitorii pentru estetica proprie lui Mihai Eminescu. De altfel, M. Eminescu era din fire un băștinaș al lumii despre care vorbește în „Venere și Madonă”. Poetul „gândește în basme”, adică se transpune liric în lumea mirifică și gândește poetic. Ce înseamnă a gândi poetic? Înseamnă, probabil, acea mișcare a minții care trecând peste orânduiala obișnuită a fenomenelor, găsește în lume apropieri și înrudiri sau deosebiri și contraste care uimesc și ne dau sentimentul frumuseții. Înclinarea Poetului către legendă și basm, către mitologie și preistorie, îl îndeamnă pe Eminescu să treacă dincolo de trecutul atestat în documente și să ajungă în trecutul fabulos, unde închipuirea lui se mișcă în voie și își creează o lume a ei, uriașă și fantastică, cu zei și cu eroi. Printre poeziile postume se află câteva bucăți, unele terminate, altele fragmentate, în care este evocată Dacia preistorică. Evocarea lui Eminescu privind „Dacia veche” este cu totul poetică și are ca obiect o lume de legendă și de basm. Așa sunt consemnate printre postume poeme ca „Sarmis” și „Gemenii”. În „Gemenii”, la nunta regelui get Brighelu sunt poftiți zeii Daciei, cu Zamolxe în frunte: „Brighelu, rege tânăr din vremea cea căruntă, / Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă. / Frumos au ars în flăcări prinosul de pe vatră, / Pe când intrară oaspii sub bolțile-i de piatră. / În capul mesei șade Zamolxe, zeul getic / Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic”… Iată, puterea lui Eminescu de-a înnoi expresia este nelimitată, o putere de a gândi poetic. Potrivit firii lui, Eminescu gândește poetic istoria. Închipuirea lui zboară din eră în eră și găsește prilej de emoții poetice și de meditație. (Vezi evocarea „Eminescu și exactitatea poetică”, de Al. Philippide, vol. III). Din lipsă de spațiu, nu ne propunem să trecem prin toate recenziile din celor patru volume „Caietele Mihai Eminescu” primite cadou de la regretatul meu coleg și prieten, prof. Constantin Voiculescu, eseist, istoric și critic literar, cel care m-a și îndemnat să le studiez și să scriu „câte ceva” (expresia lui) despre felul cum diverși eminescologi au comentat opera marelui Luceafăr. Se știe că Eminescu a lăsat „o genială creație ca moștenire în cultura română”, atât prin opera publicată în timpul vieții, cât și prin numeroasele manuscrise din „Caietele Mihai Eminescu” publicate de Perpessicius (Vezi vol. III, „Indicele manuscriselor… din vol. I-VI, 1939-1963”, de Perpessicius). Dintr-un eseu semnat de Mircea Eliade în cartea „Despre Eminescu și Hașdeu” (Ed. Junimea, 1987) aflăm că „manuscrisele sunt consemnate în 46 de Caiete cu 7.588 de foi, toate însumând 15.176 de pagini”. Astfel, cu edițiile publicate de Perpessicius, Eminescu începe să fie cunoscut în profunzime „ca om, ca poet și prozator, filozof, publicist, om de cultură, cu o vastă forță de exprimare și cercetare în cele mai diverse domenii ale culturii, istoriei și științei”. De altfel, Eminescu s-a bucurat atât în timpul vieții, cât și după moarte, de o întinsă popularitate în societate. S-au scris numeroase monografii, studii, după recunoașterea unanimă ca cel mai mare poet român, ceea ce a stârnit o neostoită sete de a pătrunde și mai mult în profunzimea gândirii eminesciene, de a înțelege și mai adânc opera sa. O sumedenie de studii, care să ne lumineze opera și viața sa sunt consemnate și în cele patru volume de care aminteam. Ca să nu mai vorbim de studiile aprofundate ale lui Titu Maiorescu, G. Călinescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Perpessicius, Șerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Al. Piru, Augustin Z. N. Pop, Eugen Simion și mulți, mulți alții, toate publicate de-a lungul vremii și cunoscute, în general, de cititorii români, pasionați de literatură. Aș mai aminti, totuși, câteva teme deosebite din cele patru volume „Caietele Mihai Eminescu” de care aminteam în titlu: Edgar Papu cu „Simfonia eminesciană” (Vol. I, p. 13-18); Ileana Vrancea cu „Afinități elective” (Vol. I); Sextil Pușcariu –„Eufonie eminesciană”; Marta Anineanu „Manuscrisele eminesciene la Biblioteca Academiei Române” etc. toate dovedesc și astăzi cât de viu și de înalt rămâne Eminescu în conștiința contemporanilor. Eminescologul Augustin Z. N. Pop intervine și el cu noi informații și documente (Adăugiri biografice) despre viața și activitatea Poetului; D. Vatamaniuc prezintă, în vol. II, III, IV, viața celor doi frați ai poetului: Ilie și Gheorghe Eminovici; Acad. Șerban Cioculescu prezintă (în vol. II și IV) corespondența, pe teme filologice, pe care a avut-o mulți ani cu Perpessicius. Important este și faptul că în Caiete (manuscrise) găsim numeroase imagini cu familia poetului, avem portretul omului Eminescu (pictori și sculptori renumiți ca Ion Vlasiu, Eminescu, sculptură, în marmură și pictură, în ulei), alte imagini cu Poetul în diverse ipostaze, care exprimă suferințele și năzuințele sale cotidiene, imaginea celui pe care îl socotim un Eminescu umanizat, de o probitate înălțătoare, supus unei munci intense și contopit cu năzuințele cele mai frumoase ale țării.
Vorbind despre „simplitatea discursului liric eminescian”, care ne amintește că „Lumea toată-i trecătoare, / Oamenii se trec și mor”…, Perpessicius ajunge la concluzia că „numai arta asigură nemurirea omului. Prin artă se confirmă condiția omului de geniu, iar eternitatea poetului se confirmă prin eternitatea creației sale”: „Numai poetul, / Ca păsări ce zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpului: / În ramurile gândului, / În sfintele lunci, / Unde păsări ca el / Se-ntrec în cântări” („Numai poetul…”). Să ne amintim și de celebra „Doina” eminesciană (citită la Iași, în iunie 1883, în ședința ad-hoc a Junimii, în casa lui Iacob Negruzzi), poezie cu valoare de testament patetic. Prin nominalizarea spațiilor geografice, poetul realizează de fapt harta țării „De la Nistru pân-la Tisa”, harta cuprinzătoare a poporului român. Portretul lui Ștefan cel Mare capătă o dimensiune mitică. Finalul poeziei seamănă cu un strigăt, o încercare de a descânta blestemul ancestral. Este remarcabilă aprecierea lui Nicolae Steinhardt care îi îndemna pe români: „Doina se cade a fi citită cu glas puternic răstit, afurisitoriu și dezlegătoriu, glasul vraciului care descântă blesteme”… Așadar, în Caietele Mihai Eminescu, minți luminate ale culturii naționale și universale își apără valorile culturii naționale, exprimând prin forța cuvântului, prin eseuri, studii, cercetări, opere literare și artistice, prin monumente și busturi de diverse mărimi și forme artistice, contribuind la perpetuarea imaginii „Poetului nepereche”, prezentându-l firesc și curat ca un Înger, ca pe un Voievod al Poeziei românești, în conștiința noastră, accentuând destinul biblic: „La început a fost cuvântul”… Iar cuvântul cel mai românesc l-a exprimat Poetul Mihai Eminescu. Până la Eminescu a fost Vechiul Testament traco-daco-roman. Cu Eminescu începe Noul Testament al Culturii Naționale în conștiința tuturor românilor.
Bibliografie: „Caietele Mihai Eminescu” (Ed. Eminescu, București, vol. I, 1972; vol. II, 1974; vol. III, 1975; vol. IV, 1974; toate coordonate de Marin Bucur); Eminescu, „Steaua singurătății – Efigii și secvența literare” (Ed. Litera/David, Chișinău/ București, 1999; colectiv, coordonare Cristina și Victor Crăciun).
