La curtea lui Urmuz - Parada paradoxurilor paradoxiste (I)
Mărturisesc că am plecat de la intenţia de a mai selecta un număr de aforisme din cartea Fragmentarium, culegerea dlui Valeriu Butulescu (Scrisul Românesc, Craiova, 2010) despre care am mai vorbit cu ceva timp în urmă, cu dorinţa de a „lansa” şi două vorbe de uz personal (nu le zic aforisme, pentru că sunt mai degrabă glume-test pentru cei cărora le spun, serios cât sunt în stare, aşteptând să văd ce reacţii au):
„Nu sunt superstiţios, pentru că ştiu că asta aduce ghinion” şi
„Sunt curajos, dar mi-e frică să arăt asta”,
pe care nu ştiu dacă le-am auzit-citit undeva, este foarte posibil, însă îmi plac atât de mult încât le consider proprietate personală, dar n-am avut de lucru, am cerut ajutor lui mr. Google şi m-am pierdut în paradoxism. Auzisem, dar, mea culpa, nu ştiam detalii.
Pe scurt, după cum ne informează Wikipedia, „Paradoxismul este un curent cultural de avangardă inițiat de Florentin Smarandache în anii 1980 ca un protest antitotalitar. El se bazează pe folosirea excesivă de antiteze, antinomii, oximoroni [corect, oximoroane, n.m.], contradicții, devieri de sensuri, paradoxuri în creație.
Florentin Smarandache, scriitor și cercetător știinţific [matematician, n.m.], dorea «lărgirea sferei artistice prin elemente neartistice și prin experimente contradictorii; în special creație în contra-timp, contra-sens»”.
Textul dă şi cele şase „caracteristici ale paradoxismului”, în formularea iniţiatorului (le reiau pe primele trei: (1) Teza fundamentală a Paradoxismului: orice are în același timp un înțeles și un nonînțeles, în armonie unul cu altul; (2) Esența Paradoxismului: sensul are un nonsens și, în mod reciproc, nonsensul are un sens; (3) Motto-ul Paradoxismului: Totul este posibil, chiar și imposibilul!”), reproduce sau doar dă adresa celor şase „manifeste ale paradoxismului”, primul dintre ele apărut în anul 1983, în cartea „Le Sens du Non-Sens” (Sensul nonsensului), un volum de poeme experimentale publicat la o editură din Fes, Maroc, unde Florentin Smarandache lucra atunci ca profesor. Titlul acestui manifest era „Pentru o nouă mișcare literară: Paradoxismul”. Mi-am manifestat interesul pentru manifeste, dar am abandonat repede: nu am înţeles nimic, înţeleg că nici nu trebuia, autorul o spune repetat răspicat: „…nu vă supăraţi din cauza acestei anticărţi! Dacă nu o înţelegeţi, asta vrea să spună că aţi înţeles totul. Acesta este scopul acestui manifest [al treilea]. Pentru că Arta nu este pentru gândire, ci pentru sentimente. Pentru că Arta este de asemenea şi pentru gândire. Încercaţi să interpretaţi neinterpretabilul!” Şi aşa mai înainte, şi aşa mai departe.
Iar în manifestul al patrulea se dă şi o „reţetă” poetică paradoxistă: „Distihul paradoxist este format din două versuri, antitetice unul altuia, dar care împreună definesc (sau fac legătura cu) titlul. De obicei, al doilea vers este într-un grad mai mare sau mai mic de conflict cu primul.” Nu ilustrez, deşi ar fi util, caut mai departe pe web, găsesc o mulţime de referinţe, volume întregi, multe scrise sau editate de Florentin Smarandache, multe având ca autori alţi „paradoxişti”, români sau străini. Consemnez câteva titluri de tot interesul: Titu Popescu, „Estetica paradoxismului”, Ed. Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2001; I. Soare, Paradoxism și Postmodernism, Ed. Adrianso, Rm. Vâlcea, 2000; C.M. Popa, „Mișcarea literară paradoxistă”, ARPress, 1992; M. Barbu, G. Băjenaru, R. Enescu, O. Ghidirmic, D. Ichim, M. Marinescu, I. Rotaru, F. Vasiliu, G. Vasile, „Hermeneutica paradoxismului”, Ed. Abaddaba, Oradea, 2000; Janet Nica, „Făt-frumox din lacrimă de paradox”, Ed. Abaddaba, Oradea, 2000; G. Niculescu, „Rebus, umor, paradoxism”, Ed. Alfa Press, Cluj-Napoca, 2000. (Va urma, desigur.)
