La curtea lui Urmuz - Veste proastă de pe Deal
Luni, 10 mai 2021, ora 11.45 (aproximativ), pe TV1, televiziunea naţională carevasăzică. La microfoane, în faţa presei, preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, şi preşedintele României, Klaus Werner Iohannis. Aflu de pe web despre ce este vorba, mă bucur, mă simt bine: „Vizita președintelui Poloniei are loc în contextul aniversării a 100 de ani de la încheierea Convenţiei de Alianţă Defensivă între Regatul României şi Republica Polonă, semnată la 3 martie 1921, moment simbolic al relaţiei bilaterale. De asemenea, cei doi șefi de stat vor găzdui la București Summitul B9, eveniment la care va participa, prin videoconferință, și președintele SUA, Joe Biden.” Frumoasă aniversare, la mijlocul unei suprapuneri remarcabile de aniversări şi festivităţi: Ziua Independenţei, Ziua Regelui, Ziua Europei, Ziua Victoriei, pe aproape şi, pardon, Centenarul înfiinţării PCR… Hip, hip, ura şi trăiască! pentru primele patru.
Apoi, brusc, nu mă mai simt bine: de sub mască, rar şi răspicat cum ne spreheşte el, preşedintele României spune ceva despre „NATO, CA ŞI alianţă”… N-am mai auzit nimic după CA ŞI, am uitat tot ce se spusese înainte… Nu e vorba că politicienii, în general, au un dispreţ total pentru fleacuri de-astea, ei sunt munciţi de griji mari, majore, cruciale, fundamentale, naţional-continentale-planetare, ei nu se împiedică în gramatică, ei caşuiesc la foc automat, nu cumva să le scape vreo cacofonie, vreo aliteraţie nemuzical-nepoetică, rafinaţii de ei, nu e vorba că prezidentul nostru este profesor, am auzit şi profesori călcând cu nonşalanţă prin străchinile limbii române, vorba este că e prima dată când îl aud pe KWI vorbind astfel, de aici surpriza, lovitura, dezamăgirea, spaima chiar!... Ce mă fac, pe unde scot cămaşa? De mai multe ori am făcut băşcălie de caşuitori – nu mai pot de-acum, eu am respect pentru instituţiile statului, cu atât mai mult pentru funcţia supremă în stat, una aleasă direct de popor. Apropo: aţi observat că oamenii de rând nu caşuiesc? I-am făcut şi leneşi pe caşuitori, lenevirea sintaxei limbii române fiind simptom şi cauză a lenei mintale – cum să-mi mai permit eu asta de-acum?!...
Prima mea reacţie a fost: „nu mai e nimic de făcut”! Lupta e pierdută, vae victis… Şi sunt învins nu numai în raport cu donquijotismul meu funciar, care spera că prin articole în „Argeş Expres” şi în revista „Curtea de la Argeş” voi amâna acceptarea inutilului, dizgraţiosului, leneşului CA ŞI ca formulare acceptată, eventual corectă în viitoarele ediţii ale gramaticii limbii române, dar am şi o problemă practică personală, cu posibile consecinţe vizibile: acum două-trei ani, într-un context legat de paragraful din Legea Academiei referitor la „ocrotirea şi normarea limbii române”, m-a luat gura pe dinainte şi am declarat că „dacă CA ŞI-ul se introduce în normă, eu vin în blugi la Academie”, blugii fiind „uniforma” matematicienilor… De ce m-oi fi supraîncălzit astfel, nu-mi explic şi vinovat mă simt, de parcă nu aş fi ştiut că nu-mi mai amintesc care regină a declarat că nu se mai spală până nu câştigă nu ştiu care război şi era gata s-o mănânce puricii şi râia între timp… Ce fac, mă ţin de cuvânt, dau vina pe preşedinte?... „Ca şi alianţă…” Cel mai simplu este să-mi uit promisiunea, dar cum fac să uite şi alţii – şi, mai ales, cum fac să nu afle cumva cel numit mai devreme de asocierea pe care am făcut-o între CA ŞI şi lenea mintală? Şi cine m-o fi pus să mă uit la televizor tocmai atunci? – asta e, numai necazuri aduce televizorul. Dacă nu auzeam, liniştit rămâneam, ba chiar festiv-entuziast. Trăiască independenţa, trăiască Regele, trăiască Europa! Aş striga ceva şi referitor la PCR, la comunism în general, dar iar o să-mi iasă ceva nepotrivit pe gură, îmi pun în pericol, Doamne fereşte, şi blugii…
