Caietele Mihai Eminescu (II) - Omagiu viu pentru noile generații de cititori
Cele patru volume editate sub genericul „Caietele Mihai Eminescu” (Editura „Eminescu” București, vol. I, 1972, vol. II, 1974, vol. III, 1975, vol. IV, 1977), primite de la regretatul prof. Constantin Voiculescu, fac parte din seria de documente (studii, articole, note, iconografie și bibliografie), inițiate și coordonate de Marin Bucur (12 decembrie 1929 – 5 februarie 1994), eseist, prozator, critic și istoric literar, un eminescolog apreciat de George Călinescu. După intențiile lui M. Bucur, exprimate în vol I, din 1972, prin „Cuvânt înainte„, Caietele Mihai Eminescu” „vor să împlinească o veche și insistentă îndatorire patriotică și culturală a noastră pentru Poetul național”. Perpessicius recomanda în „Introducere” la „Poezii postume” (vol. IV, Ed. Academiei, 1952): „o cercetare cât de sumară a bibliografiei eminesciene, așa nesistematică și incompletă cum este, arată că nu este poate capitol, al literaturii noastre, mai bogat în cercetări de toate categoriile (de la amintirea cea mai umilă până la studiul de înaltă sinteză), ca cel eminescian, ceea ce lipsește însă este un organ de coordonare și sistematizare a variatelor aspecte, pe care le îmbrățișează această operă, o publicațiune care să întreție, nu atât flacăra nestinsă a cultului eminescian, care arde ea și fără de concursul nostru, cât interesul precis, științific, pasionant pentru tot ce e document eminescian, din indiferent ce sector și pentru orice dezbatere, în măsură să aducă lumină în situația și înțelegerea operei poetului” (Coperta IV, din vol. I). Un astfel de rol ar reveni publicațiilor perioadice ulterioare, volumelor tri- sau semestriale să zicem, care ar pune temeliile acelei tradiții a cercetărilor eminesciene, de care se simte atâta nevoie, iată un deziderat pe care viitorul și-l poate rezerva printre cele pioase. La realizarea „Caietelor” eminesciene, a edițiilor ulterioare, au colaborat diverse personalități și specialiști din cultura română (amintesc în primul rând pe foștii mei profesori, acad. Șerban Cioculescu, istoric și critic literar, exeget al lui Caragiale, prieten și colaborator al lui Perpessicius, prof. univ. Augustin Z. N. Pop, eminescolog apreciat, care adaugă și alte documente și interpretări literare privind viața și activitatea marelui nostru poet, prof. univ. Gabriel Țepelea, lingvist, profesorul meu de istoria limbii, celebra prof.acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, Constantin Noica, Edgar Papu, Șt. Cazimir, George Munteanu, Iorgu Iordan și alții).
Avantajul facsimilării manuscriselor eminesciene a fost subliniat de acad. Șerban Cioculescu, în legătură cu noua catedră Eminescu, înființată la Facultate (1971), în al cărui plan de activitate sugera „includerea unei acțiuni de ordin critic, care să ordoneze orice însemnare eminesciană la rostul său”… Unul dintre marile imperative ale culturii eminesciene a fost și înființarea unei reviste care să fie consacrată în exclusivitate studiului permanent al vieții și operei lui Mihai Eminescu. Apariția „Buletinului Mihai Eminescu”, din 1930, a satisfăcut într-o oarecare măsură acest deziderat. „Monopolizarea contribuțiilor în seama câtorva specialiști, restrângerea ariei de explorare la un mic grup de entuziaști, izolarea, prin adversitatea abuzivă contra unor personalități de seamă numai pentru că acestea veneau cu o nouă viziune interpretativă”, au dus, cum era și firesc, la neizbânda în final a acțiunii înflăcărate de a se fonda un „Buletin de Studii”, în exclusivitate, consacrate lui Eminescu. S-a continuat să se scrie monografii și studii originale care vor aparține mereu bibliografiei de referință a operei lui Eminescu. S-a creeat în vara anului 1971 o catedră Eminescu la Universitatea din București, despre care nu știm dacă și astăzi mai funcționează o asemenea catedră, în planul de învățământ. S-au publicat zeci de ediții de mare tiraj din poeziile lui Eminescu și s-au scris sute de articole pe care o bibliografie pregătită la Biblioteca Academiei Române ni le va releva din plin. S-au dat, îndeosebi, după moartea lui Perpessicius, o sumedenie de sfaturi și s-au produs tot felul de soluții în legătură cu ceea ce ar trebui făcut în viitor pentru perpetuarea acestei moșteniri-tezaur.
Timpul va alege dintre ele pe cele mai bune. Caietele Mihai Eminescu se integrează, deci, acestui efort colectiv de a da un sentiment al continuității unei tradiții și de a organiza un seminar permanent asupra lui Eminescu. Opinia unora care n-au făcut nimic sau care din snobism și narcisism intelectual neagă orice putință de a se mai scrie ceva peste ceea ce ei au spus, este total gratuită. „Părerea mea, spune Marin Bucur, este că studiile despre Eminescu nu se vor încheia niciodată. Bunurile spirituale se moștenesc în serie infinită, iar istoria literară nu este un sistem de depozite cu lăzi sigilate pentru posteritate. Perenitatea operei este o permanentă punere în discuție a ei”. Caietele Mihai Eminescu apar sub formă de volume seriale de documente, studii, note, iconografie etc. Caietele Mihai Eminescu sunt ale tuturor specialiștilor din cultura noastră, din țară și de peste hotare, asigurând dreptul fiecăruia la exprimarea unei atitudini critice proprii. În cele patru volume de care aminteam sunt prezenți documentariști, eseiști, filologi, comparatiști, critici și istorici literari de toate vârstele și din toate generațiile, din centrele de cercetare și din universități. Astfel, se întreține o dezbatere vie, un colocviu de specialiști pe orice temă ce privește pe Eminescu. Caietele… nu apar la date calendaristice fixe, dar sperăm să devină o permanență de interes științific în cultura română contemporană lângă întreaga operă a lui Eminescu (poezie, proză, ziaristică). Paralel cu edițiile și cu studiile care se vor scrie și de aici înainte despre Poetul nostru național, Caietele Mihai Eminescu, în tot ceea ce vor fi o reușită, vor avea și sensul unui omagiu viu pentru noile generații de cititori…
(Va urma)
