Caietele Mihai Eminescu – tezaur de literatură și cultură
(In memoriam prof. Constantin Voiculescu, scriitor, istoric, critic literar, om de cultură și coleg deosebit, care mi-a oferit, gratuit, „în semn de prietenie”, din biblioteca sa personală, patru volume din ultima serie „Caietele Mihai Eminescu”, sfătuindu-mă să scriu pe viitor despre aceste celebre documente)
„Caietele Mihai Eminescu” – scurt istoric al manuscriselor eminesciene
În timpul bolii și chiar în ultimii săi ani de viață, poetul Mihai Eminescu a oferit lui Titu Maiorescu, critic și istoric literar, așa-zisul „protector al său”, fiind și primul editor al marelui poet, mai multe documente, manuscrise, însemnări, articole, caiete de notițe din timpul studenției etc., păstrate în „lada sa de zestre” singura „avere prețioasă” pe care o avea la gazda din București. Tăinuite mulți ani, de Titu Maiorescu – fapt care, incontestabil, a dus la salvarea lor – acesta le dăruiește Academiei Române în ședința din 25 ianuarie 1902 (Cf. Analele Academiei, 1902, p. 95), cu precizarea „dreptului de posesiunea asupra lor” (…) dăruite mie de dânsul în diferite ocazii și cu unele indicații asupra conținutului lor și a modului în care ele se prezentau”. Toate aceste „manuscripte, așa cum se află: în cărți cartonate, în caiete cusute și în foi volante, vi le trimit alăturat și le dăruiesc, la rândul meu, Academiei” (Aceste explicații sunt consemnate în ediția „M. Eminescu, Opere”, vol. I, Buc. 1939, îngrijită de Perpessicius).
Trebuie remarcat că N. Iorga, Perpessicius, G. Călinescu au fost primii care au înțeles necesitatea reproducerii integrale a manuscriselor. Redescoperirea de astăzi a valorii lor ca „un tot” aduce cu sine și soluția practică a scoaterii lor de sub „autoritara rezervă a Bibliotecii Academiei: facsimilarea lor”. Academia a aderat la această sugestie a cărei realizare va permite „menajarea originalelor”. Cabinetul de Manuscrise-Carte rară a continuat „operația de microfilmare a tuturor manuscriselor eminesciene și realizarea de volume de fotocopii”, operațiune încheiată, cu excepția câtorva „texte scrise prea palid cu creionul sau cu cerneală mov” (Marta Aineanu, p. 168). Ne întoarcem la cuvintele lui Nicolae Iorga, scrise la un an după ce T. Maiorescu donase Academiei manuscrisele genialului poet: „Se destăinuiesc scrieri ale lui pierdute prin ziare, se comunică o sumă de caiete, în care se cuprinde poezia și proza pe care nu le-a tipărit. Dar nici nu le-a distrus, căci el știa bine că sunt în ele diamante care așteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin. Se văzu astfel că Eminescu, marele cetitor, era și un mare comunicativ, un foarte harnic scriitor… Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a ști, suflet doritor de a se împărtăși altora,… ochi puternici, ținând necontenit idealul” (N. Iorga, „Oameni care au fost”, Ed. EPL, 1967). Combătându-l pe Iorga, Garabet Ibrăileanu susținea „că postumele puteau întuneca strălucirea creației eminesciene reflectate în poeziile din Ediția Maiorescu” (atitudine considerată ca „exagerată”) și motiva că nu e bine „să nu pună la îndemână oricui numeroasele versuri pe care nu numai Eminescu, dar nici Maiorescu nu înțelegea să le publice”. În fața caietelor eminesciene, abia cunoscute atunci, primul care le-a înțeles valoarea integrală a fost Nicolae Iorga, care descoperă aici nu numai opere literare, ci un mare tezaur de cultură. De aceea, el este cel care se revoltă împotriva modului în care ele sunt cercetate de Academie și, într-o conferință ținută la Botoșani, în 1938, sugera: „Pentru acest admirabil material ar trebui să se numească o comisie pentru a rândui cronologic toate aceste caiete și a le da apoi o ediție integrală, din care să nu lipsească un singur rând” (N. Iorga, „Cuget clar”, III; 1938/1939). I. Murărașu îndemna și el Academia „la un act de curaj (…) la desfacerea acestor caiete” și la „organizarea foilor așa cum vor fi existat ele în ordine pe măsuța de lucru a poetului” (I. Murărașu, „Eminescu și literatura populară”). Opera poetului, în versiunea integrală a lui Perpessicius, s-a încheiat prin tipărirea poeziilor originale și a literaturii populare culese de Eminescu. Precizarea datelor de creație, făcută în monumentala ediție a maestrului Perpessicius și în alte ediții, chiar și pentru cele mai neînsemnate variante, reprezintă baza științifică de la care poate porni o încercare de ordonare a manuscriselor vizate, căci, dacă o ediție poate adopta o ordine sau alta, ordinea ideală a filelor unui manuscris nu poate fi decât ordinea cronologică a creației. Lui Perpessicius (Dimitrie S. Panaitescu) „literatura română îi datorează și magistralele lucrări filologice și editoriale. Cele 15.000 de pagini ale manuscriselor lui Eminescu vor fi preluate și cercetate de Perpessicius începând cu anul 1933, cele șase volume cărora le anexează un imens material cuprinzând note și variante, adnotări de o desăvârșită exactitate, pe baza cărora vechi erori editoriale și de interpretare vor putea fi corijate” (Marian Popa, „Dicționar de literatură română contemporană”, Ed. Albatros, p. 420). Evident, „Caietele Mihai Eminescu” formează „un tot real” liric și sentimental, de mare valoare simbolică și de profundă emoție pentru cititori. În Caietele lui vedem pe „Eminescu-omul”, precum și pe „Eminescu-social”, în accepția firească, „poetul nepereche” văzând lumea ca artist de geniu, ca un gânditor de geniu, mai mult și mai departe decât umanitatea obișnuită. Mult mai mult și mult mai departe, lăsând integral calea deschisă spre infinit…
(Va continua)
