La curtea lui Urmuz - De-a ciparea
Corectorul de Word (al calculatorului) mă atenţionează că termenul nu există în dicţionar şi, desigur, are dreptate. Dar fenomenul există! Nu neapărat în forma în care ne preocupă de câţiva ani încoace: – Ne controlează prin cipul din buletin! Ne vor implanta cipuri obligatoriu! Prin vaccin, ni se introduc cipuri în sânge! Implantaţi-vă cipuri sub piele, sunt utile pentru o mie de lucruri! Fiecare frază merită măcar un scurt comentariu, chiar dacă toate sunt aproape aberaţii. Cel puţin exagerări din teamă şi/sau necunoaştere. Şi, în mare măsură, parte dintr-o perdea de fum care să distragă atenţia (pretenţios vorbind, putem identifica aici şi o procedură de tip „fereastră Overton”, menită să ne pregătească cu ideea) de la o problemă reală, înrudită, dar „paralelă”.
Repet: ciparea e în plină desfăşurare şi merge foarte bine!
Nu mă refer la cipurile conţinute, de exemplu, într-un stimulator cardiac, care au sarcini precise şi fără de care sunt oameni care nu ar mai fi acum în viaţă. Mai există şi alte dispozitive medicale similare, unele doar în proiect (un rezervor de insulină, asociat unui nano-laborator şi unei pompe, toate controlate de un cip – „ascuns” undeva în corp, mult ar uşura viaţa dependenţilor de insulină), altele deja în stadiu de experiment (monitoare ale inimii care anunţă purtătorul, eventual direct medicul, că ceva nu este în regulă) – şi sigur vor mai apărea şi altele asemenea, toate folositoare sănătăţii oamenilor. S-a tot spus, am mai spus-o: cu vremea vom purta tot mai multe proteze, unele cu „inteligenţă” (artificială, desigur), iar asta înseamnă cipuri (cu finalul în post-umanism, dar aici începe o altă discuţie).
Mă refer la „ciparea” benevolă, cu influenţare insistentă din afară, nici nu ştiu de unde. Modă, progresul – cu sau fără ghilimele, firesc şi inevitabil, interese? Probabil, toate la un loc. Ca să nu mai amân: este vorba despre telefoanele inteligente!
Aproape fiecare pământean are unul. Sunt pământeni care au două. Aud că în China, înaintemergătoare în multe „detalii” care ţin de tehnologie-control, cu toate conotaţiile termenului al doilea, de la supraveghere la manipulare, statul oferă gratis telefoane celor care nu au (posibilităţi să-şi cumpere). Iar în toată lumea pare că e o ofensivă explicită în promovarea telefoanelor, se fac plăţi, se semnează, se urcă în avion şi autobuz, se primesc notele de la şcoală şi câte altele, cu fiecare zi mai multe, pe telefon. Bun, până nu devine obligatoriu să purtăm telefonul legat de gât, 24 din 24 şi 7 din 7, nu e sută la sută eficient, dar câţi posesori de telefon se despart de magic-obsesivul instrument? Care chiar e inteligent – şi vigilent, treaz şi când este închis, un paznic care ştie unde suntem cu precizie de câţiva centimetri, ştie ce citim, cu cine conversăm, cui şi de la cine primim mesaje, ştie câţi paşi facem zilnic, ne priveşte în ochi şi ne evaluează emoţiile, ştie cu ce alte telefoane ne întâlnim, deci ştie cu cine ne întâlnim. Şi, nu numai că ştie toate acestea, dar le poate şi comunica „mai sus”, unde se află că Ionescu s-a întâlnit cu Popescu şi acesta cu Icsulescu, iar dacă acesta din urmă este atins de (alegeţi/inventaţi) covid, terorism, jocuri de noroc, (i)liberalism, filoxeră…, „boala” se extinde prin tranzitivitate pană la inocentul Ionescu, care poate avea probleme la urcarea în avion, alegerea într-o funcţie, un împrumut la bancă… Mi-am zis şi eu, i-am auzit şi pe alţii: să mă urmărească şi înregistreze cât vor, n-am nimic de ascuns, măcar să-i urmărească şi pe cei „răi”, dar lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai ales dacă decizia, categorisirea nu mai sunt făcute de oameni, ci de maşini. Algoritmice, reci, inflexibile.
Intrăm în science fiction, mă opresc. Cu mărturisirea că nu văd nicio cale de întoarcere, nicio scăpare… Ucenicul vrăjitor nu pare a se maturiza. Modă? Interese?...
