„Povestea Dochiei și ursitoarele” - o reconstituire mitologică a genezei poporului român…
Motivul Dochiei, confundată cu Dachia sau Dacia, este reluat de poet în „Povestea Dochiei și ursitoarele”, poem în care Eminescu face din nou apel la basm și, mai cu seamă, la istorie, zicători și tradiții vechi, încercând o reconstituire a mitologiei genezei poporului român. Din nou, poetul evocă figura legendară a Dochiei, fiica unui cioban autohton, care-și duce viața în „temeiul codrului”. Ciobanul este de fapt un „voievod cu mii de turme și mielușele” care stăpânesc peste întinderi mari de munți acoperiți cu păduri virgine, unde trăiesc „cârduri mari de bouri” și peste cetăți și sate „pline de voinici”, de „curgeau ca râurile și-negreau pustiurile”, când buciumele îi chemau la oaste, în vremuri de primejdie. Apoi, pețitorii Dochiei, care erau feciori de crai, se adresau tatălui cioban, ca-n vorbirea de la țară, cu „Bună vreme, baciu bătrân”, iar ciobanul voievod, după obiceiul și cuviința țăranului român, îi primea cu înțelegere creștină, dar le spunea blând că nu are fată de măritat. Mânia pețitorilor respinși este închipuită mitologic: „veneau roiuri, veneau turmă / și lăsau pustiu în urmă, / Veneau turmă, veneau vale / Și surpau cetăți în cale”… În urma pustiirilor și robirii țării, frumoasa Dochia, rămasă singură pe lume și fără sprijin, se retrage în „temeiul codrilor”, unde „…Cale nu-i, cărare nu-i, / Ci o rariște de brazi / Și un ochi frumos de iaz, / Și-o grădină cu prilaz / Și-o căscioară cu necaz”. Iar lângă prispa căscioarei, în care își duce viața, Dochia sădește un tei în amintirea bărbatului ucis în lupte, iar în umbra teiului ea își păstrează de-a pururi tinerețea. Apoi, pe prispa căscioarei sale, Dochia își așază leagănul copilului, născut din prea scurta ei fericire (copilul simbolizând poporul român nou născut), pe care ursitoarele, ca în vechile credințe ale băștinașilor, îl sorocesc, să ajungă împărat și să-și ducă viața pe aceste pământuri în vecie. De-o nemărginită și semnificativă gingășie și frumusețe este cântecul de leagăn al Dochiei, ce-și află izvorul în aceeași sensibilitate, profund lirică a poetului copleșit totdeauna de melodia cântecului popular: „Dragul mamii copilaș, / Multe-n lume spune-ți-aș ! / Dar mă tem să nu mă lași, / Ci mai dormi, mări, un pic, / Că ești crud de ani și mic”… Sub semnul lirismului, Eminescu îmbină, într-o fuziune perfectă, tradiția, istoria și folclorul, punând în lumină elemente istorice privind geneza poporului român. Dacii, ca un popor statornic de ciobani și de țărani, continuă să supraviețuiască prin munții și prin codrii din „vechea Dacie legendară”, cu începuturile ei voievodale.
În poemul „Mușatin și codrul” revine figura Dochiei, cu chipul unei zâne fermecătoare, care își crește copilul, ca pe un îngeraș, născut din iubire divină. Împărățiile care au năvălit peste „vechea Dacie legendară” s-au prăbușit, dar în inima codrului veșnic tânăr, care reprezintă însăși țara, apare Dochia ocrotitoare. O întâlnește voievodul Mușatin, chiuind și doinind ca un haiduc, care cobora pe Valea Bistriței să descalece Țara Moldovei. Când Mușatin o întâlnește pe Dochia, ca un miracol, voievodul ia dintr-o dată chipul Marelui Ștefan Vodă, care, străbătând peisajul virgin, bogat și încântător al Văii Bistriței, îi încredințează codrului păsurile sale (codrul simbolizând țara), iar codrul alegându-l împărat, îl înțelege și-l ajută: „Hai Mușat să ne-nțelegem / Și-mpărat să ni te-alegem / Împărat izvoarelor / Și al căprioarelor”. „Povestea Dochiei și ursitoarele” este înrudită cu „Mușatin și codrul”, prin reluarea motivului Dochiei, precum și prin „evocarea raiului Daciei veche”, unul din laitmotivele creației eminesciene. Dacia este o creație a lunii și viața începe pe acest pământ doar la răsăritul astrului selenar. La sunetul buciumului, din copacii codrului, iese o întreagă lume de zâne, în care sunetul cornului lui Decebal poate reînvia civilizația Daciei: „Tu să știi, iubite frate, / Că nu-s codru, ci cetate / Dar de mult sunt fermecat, / Dar vrăjit eu sunt demult, / Răsunând din deal în deal / Cornul mândru triumfal / Al craiului Decebal”. Așadar, civilizația Daciei poate fi reînviată cu sunetele de corn ale lui Decebal. În „Doina”, tot prin sunete de corn, Ștefan cel Mare va elibera țara, venindu-i în ajutor întreaga natură. Dacia este stânca pe care zadarnic se străduiesc râurile s-o sfărâme. Mitul lui Traian și al Dochiei simbolizează unirea celor două popoare, dac și roman, din fuziunea cărora se va naște poporul român. Trebuie reținut că Eminescu îi apreciază pe romani ca pe „un popor de zei” și conferă această calitate și popoarelor pe care le-au cucerit. Romanii sunt arborele puternic din care se dezvoltă toate popoarele romanice. Dar singura ramură care a mai rămas înfloritoare din străvechiul trunchi este reprezentată de români.
