La curtea lui Urmuz - Paradoxuri pretutindeni
Subiectul poate fi luat în serios şi tratat ca atare: fără a fi un fenomen rar, „patologic”, cum s-ar spune în matematică, paradoxul este frecvent, oarecum invitabil – a pledat de multe ori pentru convieţuirea cu paradoxul (ca şi cu metafora) profesorul Solomon Marcus, un mare „colecţionar” de asemenea subtilităţi (a se vedea cuprinzătoarea sa carte „Paradoxul”, tipărită mai întâi separat, la Editura Albatros, Bucureşti, 1984, apoi inclusă în monumentala carte-colecţie-de-cărţi „Paradigme universale”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011). Sunt mai multe surse de paradoxuri. Printre cele mai fecunde sunt autoreferirea (fraze sau construcţii mai ample care se referă la ele însele, închid o buclă) şi infinitul (deja definiţia unei mulţimi infinite poate părea „ciudată” unui nematematician: o mulţime este infinită dacă ea poate fi pusă în corespondenţă biunivocă cu o submulţime strictă e ei). Exemplul cel mai scurt de paradox este propoziţia „Eu, acum, mint” cu variantele „Eu totdeauna mint”, „Această propoziţie este falsă” şi câte altele. Este paradoxul mincinosului, cunoscut încă de grecii antici, care au identificat multe altele, aparent diferite, dar care se pot reduce la acelaşi „sâmbure” – circularitatea. Când este vorba despre infinit, se numeşte de obicei paradox (vezi paradoxurile lui Zenon: Ahile şi broasca, de exemplu) un raţionament care este forţat să ajungă la o contradicţie. Am mai vorbit despre subiect în acest colţ de pagină.
Pe vremea „vederilor de pe Dealul Olarilor” am vorbit şi despre „creaţionismul evoluţionist”, despre faptul că evoluţionismul este considerat şi impus adesea ca o dogmă, în timp ce creaţioniştii încearcă să demonstreze ştiinţific ceea ce ar trebui să rămână un teritoriu al credinţei. Despre lucruri similare vreau să aduc vorba aici, începând abrupt cu rasismul antirasist, atât de „la modă” prin vestul considerat civilizat. Bărbatul alb, întreg la minte şi la trup, este vinovatul de serviciu pentru secolele de exploatare sclavagistă şi nu numai, a negrilor, femeilor şi aşa mai departe. Nu insist, doar punctez, pentru că lista este lungă.
Ateismul devenit veritabilă religie, nu numai pentru că e adoptat plecând de la o iluminare/revelaţie, ci şi pentru că are predicatorii lui, impunându-l cu „mânie proletară” eventual. În oglindă, impunerea violentă a iubirii între oameni, temă a mai tuturor religiilor moderne. Nimic nou sub soare, conquistadorii au impus credinţa în Hristos cu sabia… Mişcările anti-globaliste bine globalizate. Cel mai bine se vedea asta cu ocazia protestelor prilejuite de forumuri precum cel de la Davos, întâlniri G6, G7 sau mai ştiu eu cu ce cifră alături. Cazul băieţilor în negru de la antifa, participanţi la demonstraţii când ici, când acolo, din Piaţa Victoriei (din Bucureşti) în Piaţa Capitoliului (din Washington).
Evident, acestea şi încă altele nu sunt paradoxuri logice, ci contradicţii în termeni, ciudăţenii la care nu prea luăm seama, dar care bântuie realitatea curentă, aberaţii neruşinate adesea (de genul hoţului care strigă „prindeţi hoţul”, a lupului paznic la oi, a justiţiei corupte, a lichelelor care lansează „apeluri către lichele”). Revin la antirasism, cu ritualul pupării bocancilor, ostentativ contrazicând gestul lui Iisus, care spăla el picioarele unor oameni de rând (îmi vine în minte un filmuleţ în care Papa pupa bocancii unor lideri africani care încheiaseră un acord de pace, scenă paradoxală prin exagerare, actualizată în contextul mişcării BLM/black lives matter/viaţa negrilor contează, mişcare care se pretinde paşnică). Atenţie, a-i spune cuiva că e „negru” e total incorect şi poate avea urmări grave, dar B din sigla anterioară înseamnă tocmai negru… Dacă nici asta nu e paradoxal.
