Tabiet cultural - 12 IUNIE 2021
Tristan și Isolda, una dintre cele mai frumoase povești medievale de iubire
Tristan și Isolda sunt personajele principale ale unei celebre povești medievale de iubire, inspirată de o legendă celtică. Deși poezia arhetipală de la care au provenit toate versiunile legendei nu a fost păstrată, o comparație a versiunilor timpurii poate oferi o idee generală a conținutului poveștii. Tânărul Tristan pornește spre Irlanda pentru a cere mână prințesei Isolda pentru unchiul său, regele Mark de Cornwall, iar după ce răpune un dragon care a devastat țara, Tristan îndeplinește cu succes misiunea. În timpul călătoriei de întoarcere, o întâmplare nefericită face ca Tristan și Isolda să bea licoarea iubirii preparată de regină pentru fiul ei, Mark. Astfel, Tristan și Isolda devin legați unul de altul printr-o dragoste nemuritoare care înfruntă toate pericolele, însă nu le distruge loialitatea față de rege. Tristan și Isolda fug în pădurea Morrois și rămân acolo până când într-o zi regele Mark îi descoperă adormiți cu o sabie între ei. La scurt timp după aceea, cei doi se împacă cu Mark, iar Tristan este de acord să i-o redea Isolda și să părăsească țara. Ajungând în Bretania, Tristan se căsătorește cu altă Isolda, fiica unui duce, „pentru numele și frumusețea ei”, însă o ia de soție doar cu numele. Rănit de o armă otrăvită, Tristan cere să îi fie adusă cealaltă Isolda, doar ea putând să îl vindece. Dacă Isolda acceptă să vină, nava pe care se îmbarcă trebuia să aibă vele albe, iar dacă refuză, vele negre. Soția sa geloasă, care i-a descoperit secretul, văzând nava Isoldei apropiindu-se, îi spune lui Tristan că ambarcațiunea are vele negre.
Tristan moare, iar Isolda, ajungând prea târziu pentru a-și salva iubitul, își dă duhul într-o îmbrățișare finală. În urma morții celor doi, un miracol are loc. Doi copaci cresc din mormintele lor și își împletesc ramurile, astfel încât să nu poată fi despărțiți în niciun fel. Poezia arhetipală, care nu a supraviețuit, pare să fi fost o lucrare sumbră și violentă, care conține episoade cu un caracter grosolan și chiar absurd. Două adaptări, produse la sfârșitul secolului XII, au păstrat ceva din acea barbarie. Cu toate acestea, în jurul anului 1170, poetul anglo-normand Thomas, care cel mai probabil provenea de la curtea regelui Henric al II-lea al Angliei, a elaborat o adaptare în care asprimea inițială a fost considerabil atenuată. O versiune germană melifluă a adaptării lui Thomas, produsă de Gottfried von Strassburg, este considerată bijuteria poeziei germane medievale.
