Dacia - o amenințare pentru siguranța imperiului roman
Se știe că marele Burebista a reușit unirea triburilor geto-dacilor din Carpații cei mai nordici de la Dunaris (Dunăre) și până la Pontul Euxin (Marea Neagră). Era perioada când Dacia strălucea în zenitul istoriei. Regele Burebista a pus rânduială între certăreți, a tocmit armată bună și sfat obștesc adunându-l o dată pe an în reședința de la Argidava. Ajunsese puternic, iubit de prieteni și temut de dușmani. Puterea lui stânjenea și amenința siguranța imperiului roman. Zelos să extindă ”pax romana”, adică stăpânirea, ordinea romană și la miazănoaptea Dunării, dar temându-se de notorietatea lui Burebista, Cezar, unul dintre cei mai vestiți generali ai Romei, va folosi arma intrigii (”arma gracca”). Așa s-a făcut că în anul 44 î.e.n., la Argidava, ”cel dintâi și cel mai mare dintre regii Traciei” (Burebista) a pierit asasinat. Dar în același an și Cezar se prăbușea lângă soclul statuii lui Pompei, străpuns de pumnalele senatorilor republicani, în frunte cu însuși tânărul său prieten, Brutus. După Burebista, tânărul stat dac s-a prăbușit, dar nici romanii n-au mai avut răgaz să-și ațintească privirile asupra poporului geto-dac. Dar imperiul roman a împins granițele până la Dunăre și mereu amenințau cu trecerea fluviului pentru a deveni stăpâni pe cetatea Carpaților. Istoricul Dio Cassius povestește că Duras, „regele” dacilor, ”văzând grautățile situației” adică noua furtună amenințătoare a expansiunii romane, a dat ”de bunăvoie” domnia lui Decebal, fiul lui Scorilo. Fiul lui Scorilo, cum arată o inscripție pe un mare vas de lut găsit la Sarmizetetusa, ”Decebalus per Scorilo”, fiind el și talentat diplomat și priceput organizator, a adunat sub a lui oblăduire toți daco-geții, ca pe vremea lui Burebista. Și n-a așteptat să-l lovească legiunile romane, ci a atacat el. A trecut Dunărea pe pod de gheață. A sfărâmat în anul 85 armata condusă de Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei Moesia. Văzând primejdia, Domițian, împăratul Romei, a pornit în grabă spre locul dezastrului. Dar Decebal s-a retras din calea oștirilor romane, organizând apărarea în defileul Oltului. Aici a lovit fără cruțare trupele conduse de Fuscus, pe care l-a ucis în luptă. A doua oară în istorie, legiunile lui Domițian simțeau durerea ascuțișului sabiei încovoiate a dacilor și le pătrundea în oase spaima sporită de șuierul stârnit, în vijelia bătăliei, de steagurile dacice cu capete de lupi cu gurile căscate. Impărații romani voiau Dacia și numic în lume nu-i putea opri de a o stăpâni. În anul 88, Domițian a expediat o nouă armată peste Dunăre, prin Banat. O comanda Tettius Iulianus, general experimentat și viteaz. Decebal l-a așteptat la Tapae, în strâmtoarea Porților de Fier bănățene. Aici, copleșiți de mulțimea romanilor și de armele lor mult mai bune, dacii au fost înfrânți. Tettius Iulianus însă nu și-a putut exploata victoria. După spusele istoricului Dio Cassius, Decebal ”taie arborii care erau prin prejur și reazimă arme de trunchiuri, pentru ca romanii, temându-se să nu fie soldați, să se retragă; ceea ce se și întâmplă”. Între timp, Decebal, diplomatul, a convins triburile de marcomani (din Ardeal) să-l atace și ele pe Domițian. În scurtă vreme, dacii și marcomanii au lovit cu atâta putere legiunile romane, încât Domițian s-a retras și a cerut pace lui Decebal. Ca s-o primească, ”i-a dat bani mulți și meșteșugari de tot felul și pentru timp de pace și pentru război”, scrie Dio Cassius. Decebal l-a silit pe Domițian să piardă pacea după ce câștigase războiul. Cu diplomația sa, Decebal a transformat înfrângerea de la Tapae într-o necontestată biruință. Și doisprezece ani de liniște și-a putut fortifica vatra dacică. A construit multe cetăți de apărare: ”Dacii montibus inhaerent” – dacii întăresc munții cu ziduri” (Dio Cassius). În frunte se remarcă Sarmizegetusa, cetate construită pe un munte înalt de 1200 m. Decebal a făcut ca Dacia să strălucească în zenitul istoriei ca o stea luminoasă. În acest timp, Decebal și-a înzestrat armata cu arme bune, a întărit cetățile din inima Daciei, din munții Orăștiei. A avut răgazul să-și instruiască armata, după tehnica de luptă romană. Că nu se putea ca împărații romani să renunțe la cucerirea Daciei, cum nu renunță vulturul la prada zărită pe culmea de munte… (Va continua)