Basarab I, întemeietorul Țării Românești (Eseu sentimental)
„Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini, / Descălecători de țară, dătători de legi și datini, / Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră / De la munte pân-la mare și la Dunărea albastră”. (M. Eminescu, „Scrisoarea III”).
Se știe din istorie că Basarab I a domnit între anii 1310 și 1352, a construit Biserica Domnească din Curtea de Argeș, a învins în bătălia de la Posada din 1330 și a întemeiat statul feudal independent Țara Românească. Aceste sumare date istorice spun mult, dar nu totul despre Marele Basarab Întemeietorul, „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia, stăpânitor al tuturor ținuturilor de dincolo și de dincoace de Dunăre” („Strabo, istoric și geograf al antichității”).
În primul rând , acest Voievod de Argeș a izbutit să unească voievodatele lui Litovoi și Seneslau cu cnezatele lui Ioan și Farcaș sub o singură oblăduire (oblăduirea lui), pornind de la o mare nevoie desprinsă în popor, nevoia de a se apăra împotriva puhoiului de dușmani venind mereu „să ceară pământ și apă”, pâine și miere. A curmat Basarab haosul politic de la sud de Carpați. Și din mai multe voievodate și cnezate destrămate pe un teritoriu locuit de același popor, a sudat o singură țară, unită, din Carpați în Dunăre și din Severin în țărmul mării. A devenit Basarab, voievodul Țării Românești, unul dintre acei de neuitat „descălecători de țară, dătători de legi și datini”. Sub conducerea lui, cel puțin patru orașe creșteau repede, se împodobeau cu ziduri puternice și cu clădiri de mare artă. Negustorii începură să umble între Sibiu, Craiova și Turnu-Severin, între Brașov, Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș și Giurgiu, ducând în chervanele lor bogății întru schimb. Și dacă a avut temeiul economic al puterii, Basarab și-a putut tocmi și oaste vrednică. Îl lumina un gând înalt, măreț, patriotic: țara să devină mai puternică și mai unită, ca poporul să trăiască în libertate. Pentru aceste idealuri, Basarab I a folosit și cuvântul diplomației, dar și spada. I-a înfrânt pe tătari, întorcându-i spre bărăganele de unde veniseră, dobândind pacea hotarelor dinspre zarea răsăritului. Cu toate că era conducător de țară nouă, a izbutit să încheie legături bune cu mulți principi europeni. Papa însuși îi scria, poftindu-l să aibă grijă de credincioșii lui și să-i fie prieten. Dar Basarab I a avut mai ales de înfruntat trufia lui Carol Robert, Angevinul, regele Ungariei. Venea din Italia ca moștenitor al coroanei lui Ștefan și urmărea să cucerească și țara de la miazăzi de Carpați, să aibă Dunărea hotar. „Cronicon Pictum Vindobonense” povestește că, văzându-și țara amenințată, Basarab a încercat întâi cu vorba bună să curme neînțelegerile și să domolească lăcomia de putere a Angevinului. Dar Carol Robert i-a batjocorit solul, lăudându-se că-l „va scoate de barbă din ascunzișurile sale pe voievodul de la Argeș”. Astfel, în marea lui năzuință de a păstra cu sfințenie ceea ce cu multă trudă întocmise, Basarab a devenit „de mare nevoie” primul mare „strateg al pustiului” în calea musafirului nepoftit. Primul care a pus râul și ramul, muntele și codrul, omul și focul însuși în slujba libertății patriei. Așa că, înghesuită de foame și de sete, amenințată de primejdii, pândită de spaimele morții, oastea leită în zale a cavalerilor lui Carol Robert a grăbit spre miazănoapte să iasă din cursa în care intrase. Era toamnă târzie. Începuse negura și zloata prin Carpați. De pe coastele priporoase, oștenii lui Basarab, îmbrăcați în cojoace și acoperiți pe cap cu căciuli mari, țuguiate, au tras cu arcul nouri de săgeți, au prăvălit stânci și bolovani, trunchiuri de copaci asupra cotropitorilor, să-i facă una cu pământul la care pe nedrept râvneau. Din „Cronica pictată” avem imaginea dramatică a poporului urcat pe stânci, în piscurile Carpaților, să se apere de năvală și să șuiere în prăvălirea stâncilor. Atunci, la Posada, în toamna anului 1330, cavalerii maghiari, înarmați cu spade, „halebarde argintate” și armuri grele, acoperiți de zale scumpe și bine meșteșugite, s-au prăbușit în moarte. Cronica spune că însuși Carol Robert, regele, ar fi căzut prizonier dacă nu-și schimba straiul cu al unui cavaler, care într-acest chip s-a jertfit pentru suzeranul său, românii luându-l drept ceea ce ne era. Regele ungar a fugit de pe locul luptei, privind cu jale îndărăt la oastea nimicită și la locul unde și-a pierdut și sigiliul, și scutul, și stema dinastiei de Anjou, și floarea cavalerilor pe care-și sprijinea puterea și fala. În puține bătălii un rege medieval a pierdut atâtea. Dar Basarab Întemeietorul nu ne-a lăsat numai victoria de la Posada, hrisovul de independență a Țării Românești iscălit cu sângele poporului jertfit în luptă, ci și un monument artistic care-l întruchipează întru totul: Biserica Domnească din Curtea de Argeș. Această biserică a fost construită după 1330, rămânând multă vreme neterminată din cauza luptelor lui Basarab cu ungurii pentru independența țării. În 1352, când a murit Basarab, biserica nu era terminată în ce privește tencuielile interioare, întrucât la această dată un lucrător a scris pe peretele nordic, încă netencuit, știrea că Basarab a răposat la Câmpulung la anul 1352. Din cauză că biserica era neterminată, domnitorul a fost îngropat la Câmpulung. Nici fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru, nu a terminat biserica, de aceea și el, la moartea sa, în 1364, a fost înmormântat tot la Câmpulung, lângă tatăl său. Abia Vladislav, fiul lui Nicolae Alexandru, care a terminat aproape toate lucrările la Biserica Domnească, a fost înmormântat în mijlocul bisericii, unde s-a găsit și piatra sa de mormânt. Cel care a terminat definitiv biserica, zugrăvind-o, a fost Radu Vodă-Negru, fratele lui Vladislav, între 1374-1384. Până la mutarea domniei la Târgoviște, toți domnii de la Vladislav înainte au fost îngropați la Argeș în Biserica Domnească. Biserica Domnească din Curtea de Argeș nu-i mare. Nu-i aurită. Nu-i nici prea împodobită. Dar cine o vede n-o mai uită niciodată. Proporțiile îi sunt atât de bine cumpănite, măsurate, chibzuite, că, dacă-i spui frumoasă, spui prea puțin. E o construcție gospodărească, trainică, de bun gust. În liniile arhitecturale, în jocul de pietre și cărămizi, în forma turlei, are model și învățătură de la Bizanț. Dar oare cât au pus aici meșterii din casele de pe Argeș și de pe Olt, din lumina și din echilibrul armonic al arhitecturii sătești? Asta se vede și în interior, în chipurile pictate, în decorul ca din cămășile și fețele de masă țărănești. Iar mormintele, redescoperite în veacul al XX-lea, atestă că Basarab se îmbrăca la fel ca toți monarhii și cavalerii acelui veac: straie de mătase și borocat, cu nasturi, paftale și inele de aur și argint meșteșugit lucrate, purta spade și coliere, cu diamante, purta coroană încrustată cu pietre prețioase și cu șiraguri lungi de perle. A fost Basarab I, întemeietorul Țării Românești, un organizator, un cârmuitor dibaci și un comandant viteaz, un „descălecător de țară” și un „dătător de legi și datini”, pe care poporul român îl cinstește ca pe un vrednic strămoș și ca pe unul din stâlpii cei mai de temei ai statului nostru.
