Istoria patriei – izvor nesecat de creație și patriotism (Eseu sentimental)
Se știe că grecul Herodot, supranumit „părintele istoriei”, a scris despre strămoșii noștri geto-daci ca despre „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Când dacii lui Decebal au zidit Sarmizegetuza, acolo sus, în munții Orăștiei, au săvârșit un act de patriotism pentru apărarea și preamărirea patriei. Pe romanii ce vor deveni români îi semnalează la nord de Dunăre în secolul al VIII-lea „Arta militară a lui Mauricius și Miracolele Sfântului Dumitru”. Ei vor fi numiți valahi cu un cuvânt germanic care înseamnă vecini romani. Diverși cronicari sau călători numesc începând cu secolul al XI-lea Panonia „pascua Romanorum”. Cronicarul anonim al regelui Bela al IV-lea arată că Panonia e locuită de vlahi ca „pastores Romanorum”. La năvălirea hunilor, românii nu au plecat, ei au rămas locului de bună voie. Toate acestea dovedesc că înainte de formarea primelor state românești exista o conștiință a romanității în sânul comunității etnice, care exprimă o primă tradiție seculară bine păstrată. Numele comunității etnice este și al limbii lor. Românii vorbesc românește. Se presupune că la noi există o literatură populară orală a cărei vechime poate fi evaluată, în mod firesc, cu formarea și vechimea limbii și a poporului român.
Când un păstor din Carpați, cu mare dragoste pentru natalele priveliști carpatine, scandâd „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”… de fapt a descris patria ca pe o entitate fizică și una spirituală. „Acea inspirațiune fără seamăn, acel suspin al brazilor și al izvoarelor din Carpați”, cum aprecia Mihai Eminescu această baladă, celebra Mioriță, este considerată capodopera absolută a folclorului românesc, o dovadă a geniului artistic al poporului român. Păstorul a înfățișat natura, genial de simplu și de frumos, cu mijloacele artei, dovedind c-o iubește. Din întreaga poezie izbucnește năvalnic, ca un fluviu, vitalitatea dintotdeauna a omului din popor, dragostea oierului față de îndeletnicirea sa, față de artă, de viață, de natură și, mai ales, iubirea filială pentru bătrâna sa mamă. Când în 1330, oștenii lui Basarab I aruncau din vârful munților, la Posada, săgeți și stânci în capul invadatorilor, săvârșeau un act patriotic: apărarea libertății vetrei străbune, abia atunci înfiripată într-un stat. Pentru că patria este o casă unde oamenii de același grai și cu aceleași preocupări, cu aceleași obiceiuri și cu aceleași năzuințe cată să trăiască slobod, să se apere de dușmani, să câștige un dram măcar din dreptul de a dobândi fericirea. Cu balada „Monastirea Argeșului” se va aprofunda și nuanța definiția specificului românesc. Prin tema acestei capodopere se supune meditației vocația românilor de a construi, de a întemeia și reîntemeia capodopere, împiedicat de forțe oculte, de a le birui, prin sacrificiu, de a fi, ca Meșterul Manole, sacrificat, silit apoi să se autosacrifice. Înșurubând înspre zenit turlele Mănăstirii Curtea de Argeș, uimind lumea cu ingenioasa și calda frumusețe a întregii construcții, Meșterul Manole a săvârșit o faptă patriotică. Patrioți au fost zugravul de la Voroneț, precum și N. Grigorescu, și Luchian, și Brâncuși, care au dat caracter de universalitate chipurilor și peisajului, ideilor și simțirii, umbrei și luminii izvorâte din ființa poporului nostru, din pământul și cerul patriei. Dintr-un sentiment patriotic Brâncuși a luat legenda auzită în copilărie la bunicii din Hobița, a luat stâlpul cerdacului de care și-a rezemat tâmpla în adolescență, le-a filtrat prin sufletul lui de artist genial și le-a transformat în „Pasărea măiastră” și în „Coloana recunoștinței nesfârșite”, colorându-le cu un simbol înalt și adânc grăitor. Așa a dat nemurire și circulație universală cu un dram de frumusețe românească. Același sentiment patriotic l-a înaripat, l-a înflăcărat pe George Enescu să sublimeze melodia populară în Rapsodiile Române și să le dea glas prin toate orchestrele lumii, îmbogățind muzica universală cu un dram de frumusețe românească.
Din dragoste de țară Ștefan cel Mare și-a călăuzit cu pricepere oștenii în lupta de la Vaslui, dobândind una din cele mai strălucite victorii ale vremii: „Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare”… Din dragoste pentru patrie, așa cum și l-a închipuit Mihai Eminescu, Mircea cel Bătrân l-a înfruntat cu curaj pe Baiazid la Rovine: „Eu ? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul… / Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iar ție dușman este”...
Din înflăcărata dragoste de țară și de libertate Mihai Viteazul a spintecat cu barda lui văzduhul carpatin, doborând potrivnicii din calea unității de luptă antiotomană. Îl călăuzea un gând măreț: să unească tustrele țările române și să le facă independente. De aceea, eroul de la Călugăreni a fost, este și va fi, alături de Decebal și de Horea, alături de Tudor Vladivirescu, eroul care a rourat cu sângele lui, ca și al milioanelor de anonimi jertfiți pentru libertate, pământul sfânt al patriei. A fost, este și va fi pentru poporul român: „Domnul cel vestit, / Care-n lume a venit, / Pe luptat și biruit”…Dar nu numai spada și jertfa pe câmpul de luptă adeveresc și consacră dragostea de țară. Când ciobanii dădeau tact de cântec și baladă cuvântului românesc valorificându-i frumusețea și dreptul de a ființa în lume, nu-și tălmăceau numai propriile lor simțiri, ci săvârșeau și o faptă patriotică, șlefuind și dând viață cuvântului românesc. Când țăranii își construiau din carele lor legate cu funii tabăta de la Bobâlna să-și apere libertatea socială și drepturile rănite de nemeșime, ei săvârșeau un act de patriotism. Caracterul patriotic al Răscoalei conduse de Horea l-a definit el însuși în clipa amară când îl striveau cu roata: „Mor pentru popor”. Pe asemenea drepturi și adevăruri de nezdruncinat se întemeia Tudor Vladimirescu atunci când plesnea obrazul ciocoimii înstrăinate cu șfichiul dojenitor al întrebării: „Patria este norodul sau tagma jefuitorilor?”.
Când diaconul Coresi sau mitropolitul Varlaam, când Dosoftei ori Antim Ivireanul tipăreau cărți pentru toți românii, când alegeau în cărțile lor acele cuvinte care să umble ca banii pretutindeni, unde respiră suflet românesc, săvârșeau operă patriotică pe pământul sfânt al patriei. Cronicarii au socotit întotdeauna istoria ca o călăuză morală, ca un nesecat izvor de învățăminte, de pilde eroice. Miron Costin știa că înaintașul său Grigore Ureche „au făcut de dragostea țării letopisețul său, lui i-a fost milă să nu rămâie în întunericul neștiinței”. Ion Neculce sfârșea „Precuvântarea” la letopisețul său: „Deci, fraților cetitorilor, cu cât vă veți îndemna a cetire pe acest letopiseț mai mult, cu atât veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave, la domni și la noroade de cinste”. Transilvăneanul Gh. Șincai „săvârșea munca” la „Hronica” sa „pentru folosul românilor”, al tuturor românilor. Realizând cea dintâi istorie națională de fapt unifica în file de cronică un popor care era de la zămislirea lui unul, dar ținut despărțit de niște stăpâniri străine și despotice. „Divinul cerșetor cu desagii pe umeri”, cum îl caracteriza Hasdeu pe Gh. Șincai, și-a purtat cronica în spate tot timpul dramaticei lui rătăciri și prigoane: „nu mi-a fost rușine a-l face, nici a-l purta”. Dintr-o nemăsurat de adâncă dragoste de patrie și de popor, de graiul și de simțirea românescă, Mihai Eminescu a făurit toată poezia lui. Cu flacăra geniului său a topit într-un luminos cristal multe comori de simțire populară, minunate pilde istorice și bogate idei personale. Foarte tânăr fiind, Eminescu scanda sentimentul dragostei de patrie, în cadență înflăcărată, cu candoarea făpturii lui de adolescent genial: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / Țara mea de glorii, țara mea de dor ? / Brațele nervoase, arma de tărie, / La trecutu-ți mare, mare viitor !” Așadar, istoria este un minunat și nesecat izvor de pilde cuceritoare întru dragostea și jertfa pentru țară și popor. De aceea, trecutul întreține permanent rășina miraculoasă care arde în făclia istoriei, cu căldura și lumina patriotismului, unității și suveranității noastre naționale…
