Despre limbă şi stilul literar (II)
(Comentarii ale unor mari scriitori români)
Mihai Eminescu - Contribuţie fundamentală la perfecţionarea limbii şi stilului literar
Limba pe care Eminescu este conştient că o toarnă într-o formă nouă e "vechea şi-nţeleaptă". Poetul a citit mucedele pagini "scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni", cercetează bolta cea înaltă a "vechilor biserici", ascultă "basmul vechi al zânei Dochii"… S-ar părea că vechimea nu poate fi decât o calitate a culturii, a monumentelor ei. Aşadar, lumea de cultură a lui Eminescu coboară adânc în timp şi vădeşte unul dintre cele mai largi orizonturi ale vremii sale. "Expresie a legalităţilor istorice şi sociale, Testamentul lui Văcărescu are măreţia solemnă a unui drapel care flutură în fruntea literaturii române!" (Nichita Stănescu). Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toate părţile locuite de români. În sensul cel mai profund al operei sale, Eminescu a contribuit fundamental la "cinstirea patriei" prin "creşterea limbii româneşti" şi frumuseţea stilului. A îmbogăţit uluitor capacitatea de expresie a limbii, slăvindu-şi prin scrisul lui nu numai patria, ci şi literatura română.
Selectăm din articole de presă eminesciene, apărute în ziarul "Timpul": "Limba română la sine acasă e o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit bani în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănuia nimic. A o dezbrăca de averile pe care ea (…) le-a adunat în mai bine de o mie de ani, însemnează a o face din împărăteasă cerşitoare" (Ms.2257,f.175). "Măsuraiul civilizaţiei unui popor astăzi este o limbă sonoră şi aptă a esprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente". "Limba literară nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului scriitorului şi dezvoltării limbii" ("Timpul", 21 nov.1881). "Netăgăduită este însă valoarea stilistică şi lexicală a limbii din manuscrisele vechi. Stilistică, pentru că manuscrisele nu sunt sub influenţa limbilor moderne, cel puţin nu a celei franceze; lexicală, prin mulţimea de cuvinte originale pe care scriitorii bisericeşti şi laici le întrebuinţează în compunerile lor" ("Scrisori"… p. 294). "Alăturăm observarea cum că limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii. Maturitatea culturii publice a spiritului popular se manifestă cu deosebire în limba sa şi între culţii unui popor se numără numai aceia care au suit înălţimea şi domină terenul întreg. Comoara şi puterea limbistică, felul stilului şi a expresiunii la un popor se reflectă şi se manifestă în literatura sa naţională: ea este izvorul din care să se ieie fiecare". "Au căutat (pedanţii - n.n.) să ne silească să dovedim că fiece vorbă e latină şi că toţi, fără osebire, ne coborâm de-a dreptul de la romani. De prisos aceasta, pentru că nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mâna, fie cu mintea. (…) Pierderea cea mai mare era că întreaga comoară a limbei ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adică din fraze gata făcute, moştenite din neam în neam, de la strămoşi, se aruncă în apă pentru că în ele nu erau cuvinte de origine latină. Parcă cine ştie ce nenorocire ar fi fost aceasta, parcă n-am trăit cu vecinii sute de ani şi n-o să mai trăim, pare că se făcuse gaură în ceriu, dacă am primit noi câte ceva de la ei şi ei de la noi".
"Limba literară, nu cea grăită de societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului scriitorilor şi dezvoltării limbei". "Unitatea actuală a limbei vorbite, deşi este în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind, limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici, pe acolo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origine etnică". "Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip însă o unitate de origine etnică".
"Şi limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba". Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea. Studiul principal al unei şcoli rurale sau primare este limba românească; ea este totodată organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui". "Din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură: stilul e omul, se-nţelege de aceea fiindcă nu e numai forma limbistică şi fiindcă nu consistă numai în cunoştinţa limbii, ci fiindcă exprimă totodată maniera de cugetare şi percepţie a omului. Cum descrie cineva un lucru, aşa l-a văzut şi l-a priceput. De-a se exprima bine şi corect asupra unui lucru e posibil numai la o universalitate a culturii, aşadar la o claritate şi idealitate a intuiţiunii tuturor lucrurilor asupra cărora el vorbeşte" (Ziarul "Timpul", din Bucureşti,1883). (Va continua)
