"Domnul Tudor" - Proclamaţia de la Padeş (1821)
200 de ani de la declanşarea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu - eseu de inspiraţie istorică
În veacul când răsuna "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", în veacul când se punea în practică principiul suveranităţii poporului, în veacul când revoluţia proclama rezistenţa la opresiune ca un drept obştesc, "chemarea" lui Tudor Vladimirescu a vibrat ca o trompetă spre libertate: "Viniţi, dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi! Nu vă leneviţi, ci siliţi de veniţi în grabă cu toţii - care aveţi arme, cu arme, iar care nu aveţi arme, cu furci de fier şi cu lănci. Să vă faceţi de grabă şi să veniţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ce vă vor povăţui mai marii adunării, aceea să urmaţi, şi unde vă vor chema ei, acolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrimile noastre nu s-au uscat!" De bună seamă că în acel ianuarie 1821, când Tudor Vladimirescu, însoţit de un mic grup de panduri, străbătea în galop distanţa dintre Bucureşti şi Padeş, aveam o ţară fărâmiţată, "înjuguită şi stăpânită", jecmănită de sultani, de habsburgi, de boieri şi de mulţi alţii, dinăuntru ori din afară. Fierbea poporul de ciudă şi mânie pentru că îi prădau turcii din raialele Brăilei, Giurgiului ori adalâii din Ada-Kaleh, în frunte cu acel Regeb Paşa care pustia Oltenia pe la 1814. Firesc era să ardă mânia în conştiinţa norodului chinuit de foame şi umilinţă cum arde un cărbune aprins sub spuza iernilor. Învolburat de această mânie proletară, Tudor Vladimirescu şi-a înşeuat calul şi a zburat, parcă, până în acel colţ din plaiul Cloşanilor, de unde a lansat "chemarea" numită "Proclamaţia de la Padeş", din 23 ianuarie 1821. Acolo, la Padeş, pandurii şi plăieşii olteni l-au primit pe Tudor Vladimirescu în straiul lui de "comandir", aşa cum îl cunoaştem şi azi din cartea de istorie: cizme, pieptar cu şireturi negre, dulamă verde închis ca bradul iarna, lungă până la genunchi, sabie încrustată cu sidef, pistoale la brâu şi căciulă neagră, rotundă şi înaltă. În juru-i s-au rânduit ostăşeşte vechii lui panduri din vremea luptei naţionale şi revoluţionare a sârbilor împotriva puterii otomane. În jurul lui s-au rânduit sutele şi-apoi miile de ţărani al căror năduf răbufnea în voroava aspră a Proclamaţiei de la Padeş: "Şarpele când îţi iese înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti ca să-ţi aperi viaţa, care de mai multe ori ni se primejduieşte în muşcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi, până când să le fim robi?"
Deşi pornită mai cu seamă ca mişcare ţărănească, răscoala lui Tudor a antrenat mari pături sociale ale ţării, a stârnit panică în cugetul muced al tuturor boierilor ruginiţi în rele şi prăbuşiţi în descompunere morală. Zice un stih popular din acea vreme, surprizând gradat aceste efecte: "Când Tudor trece Gilortul / Au ajuns boierii Oltul, / Vor să-l treacă de-a înotul, / Că s-au prăpădit cu totul. / Când Tudor trece-n Piteşti, / Pe drumuri îmi tot găseşti / Conduraşi d-ăi boiereşti. / Când trece şi Argeşul, / Boierii îşi trag sufletul, / Bat mătănii la icoane, / Îşi schimbă cele caftane / Pe iţari şi pe sumane"…Era Tudor conducător ridicat din mulţime şi adânc cunoscător al vieţii şi nevoilor norodului. Om "îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă", cum îl caracterizează Chiriac Popescu, unul din căpitanii săi. Şi deşi "puţin la vorbă" şi "totdeauna pe gânduri", totuşi, "când îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă, scăpa câte o vorbă desperată asupra tiraniei" (Zilot Românul). "De-oi trăi - scrâşnea către episcopul Ilarion - voi face douăsprezece perechi de opinci din pielea a douăsprezece veliţi din Divan". Iar când a descoperit viclenia unor boieri care îmbrăcaseră blana de miel a prieteşugului cu poporul şi cu mişcarea lui revoluţionară, Tudor l-a dojenit amarnic pe acelaşi prieten Ilarion, episcop de Argeş: "Ah, popo ! Ai să dai samă înaintea lui Dumnezeu că nu m-ai lăsat să tai câţiva câini de ciocoi care şi-au dat coatele cu lupii de greci şi cu dulăii de otomani"… Tudor ura boierimea de orice naţie pentru că ea îngenunchia norodul şi ţinea ţara sub călcâi otoman. Ca toţi pandurii lui, "Domnul Tudor" şi-a iubit patria cu ardoare revoluţionară, identificând-o cu mulţimea oropsiţilor: "Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor!" În numele norodului a cerut dreptate socială şi libertate naţională. Cu spada pusă în mâna pandurilor, a orânduit şi condus oastea răsculaţilor, a câştigat adevărate bătălii împotriva unor ostaşi şi ofiţeri de meserie, a trecut obstacole grele cum este Oltul, a intrat triumfal în Bucureşti şi l-a ţinut trei luni sub privegherea pandurilor şi sub conucerea lui. "Domnul Tudor" era în închipuirea mulţimii "un voievod al ţăranilor" ajunşi prin el la conducerea ţării. Nu l-a ajutat nimeni, afară de popor şi de un mic mănunchi de cărturari tineri şi inimoşi. Nu s-a temut de nici o primejdie. Când Iordache Olimpiotul şi Ghencea l-au cetluit în lanţuri în acel mai 1821, le-a strigat cu neînfricare: "Nu mă tem de moarte… Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii!" În închipuirea poporului, mama lui Tudor Vladimirescu, cutremurată de fiorul răzmeriţei împotriva ciocoimii, glăsuieşte: "- De-ai să mori, drăguţul meu, / Facă ce-o vrea Dumnezeu ! / Dar să ştii tu de la mine / C-un român voinic ca tine / Pân-ce cade, pân-ce moare / Calcă şerpii în picioare, / Căci de-un şarpe-nveninat / I se iartă un păcat !"… Numele şi idealul lui de libertate socială şi naţională ţâşnesc direct din inima poporului. (Va urma)
Bibliografie:
Dumitru Almaş "Eroi au fost, eroi sunt încă"… (Ed. Politică, Bucureşti, 1983; p. 179-184);
Argeşul şi Muscelul, Spaţii istorice ale românismului, Vol. I (Colectiv redacţional, coordonator Teodor Mavrodin, Ed. Tiparg, Piteşti, 2013, p. 89-90);
Anastasie Iordache, Goleştii - locul şi rolul lor în istoria României (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p, 19).
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
