Sublimul în poezia lui M. Eminescu
Orice operă de artă determină în mintea omului cultivat anumite tipuri de impresii şi de reacţii afective, în funcţie de trăsăturile fundamentale ale operei respective, precum şi de afectivitatea receptorului, de cultura şi de capacităţile intelectuale ale acestuia. Opera de artă care, prin armonia dintre conţinut şi formă, prin realizarea artistică, prin conţinutul de idei şi sentimente, trezeşte o maximă tensiune în sufletul receptorului, atinge sublimul - acea stare care se află la o mare înălţime în ierarhia valorilor morale, estetice şi intelectuale. În teoria literară, sublimul înseamnă măreţie, perfecţiune şi grandoare. Mai mulţi esteticieni, definesc sublimul ca stare de uimire, de extaz. Valorile morale şi estetice tind spre sublim. Un exemplu de sublim moral l-a dat marele filozof german Kant, care afirma: "Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie…: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine." Acest citat exprimă convingerea lui Kant că frumuseţea morală poate atinge sublimul, constituind un ideal de demnitate şi perfecţiune morală.
În istorie şi în viaţa socială, în starea de sublim sunt implicate demnitatea, eroicul, patosul muncii creatoare, tendinţa continuă spre adevăr, spre bine şi spre frumos - valori după care trebuie să se călăuzească omul în viaţă.
În creaţia literară, starea de sublim o pot trezi sentimentul de superioritate a omului în faţa forţelor naturii, admiraţia omului pentru frumuseţea naturii şi a artei, eroismul în faţa vitregiilor istoriei, credinţa neabătută în triumful binelui şi al adevărului, alte sentimente care tind spre atingerea absolutului.
În poezia lui Eminescu, sublimă este iubirea care aspiră spre absolut şi nemurire, precum în poezia "Pe lângă plopii fără soţ":
"Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;…
Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi."
Sublimă este, în poezia lui Eminescu, şi prezentarea naturii, care devine stare de suflet, în sensul că înfăţişarea ei este dictată de natura sentimentului exprimat. În poeziile în care dragostea apare ca un vis frumos de fericire, cadrul fizic este al unei naturi încântătoare, mirifice:
"Vom visa un vis ferice,/ Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratice izvoare,/ Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri - rânduri". ("Dorinţa")
Numai din aceste două strofe înţelegem că în viziunea lui Eminescu dragostea nu este realitate, ci aspiraţie spre împlinire prin iubire. Iubirea ideală este întotdeauna a bărbatului şi a femeii care păşesc alături, fericiţi, prin grădina mirifică a universului. Pe fundalul unei naturi feerice, este proiectată o poveste de dragoste ideală, în care gesturile se împletesc într-un ritual al înţelegerii şi al armoniei depline:
"Ah! În curând satul în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte;/ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!
Ne-om rezema capetele - unul de altul/ Şi, surâzând, vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?" ("Sara pe deal")
Poezia din care am citat ultimele două strofe este poemul dorului de dragoste, al visului pur, tinzând spre ideal. Îndrăgostitul trăieşte sentimentul iubirii ca pe o dorinţă aprinsă, ca pe un suspin nostalgic. În viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire, în care îndrăgostiţii descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului, este reper de valoare supremă, reper de sublim în dragoste. Imaginile poetice sunt vizuale şi auditive, melodioase şi melancolice: "buciumul sună cu jale"; "apele plâng;" "fluiere murmură-n stână"; "scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână"; "toaca răsună mai tare".
Spaţiul poetic astfel configurat este uşor de recunoscut. Este spaţiul ondulat din matricea noastră stilistică, aşa cum le-a denumit Lucian Blaga în "Trilogia culturii". Este viziunea românului asupra spaţiului configurat deal-vale şi exprimând o atitudine specifică în faţa vieţii, o atitudine care urmează "dealurile încrederii şi văile resemnării." (după L. Blaga).
Să mai reţinem că Eminescu nu a scris pasteluri, precum Vasile Alecsandri; El nu înfăţişează natura pentru a crea un tablou, ci pentru a încadra în natură un sentiment şi pentru a-l potenţa, creând astfel un paralelism psihic:
"Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,/ Sufletul meu arde-n iubire ca para." Frumuseţea poeziei eminesciene, sentimentul sublimului pe care-l trezeşte provin şi din modul în care poetul reuşeşte o fuziune perfectă între sursele populare ale lirismului său şi câteva dintre temele fundamentale ale poeziei şi filozofiei europene. Edificatoare este poezia "Dorinţa" -o tulburătoare elegie pe tema efemerităţii omului, un cântec melancolic despre fragilitatea condiţiei umane în faţa timpului, în raport cu codrul - simbol al eternităţii:
-"Codrule cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti"…
-"Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem:/ Marea şi cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna şi cu soarele,/ Codrul cu izvoarele".
Mai puţin cunoscut este poemul sociogonic "Memento mori"(Panorama deşertăciunilor) - un poem de evocare a civilizaţiilor în succesiunea lor istorică. Motivul de la care porneşte poetul este biblic, din Ecleziast: "Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune." Poetul de geniu visează, sub lumina argintie a lunii, la condiţia omului în Univers:
"Las’ să dorm… să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează./ Îmbătat de-un cântec veşnic, îndrăgit de-o sfântă rază,/ Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,/ Căci şi-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;/ De văd răul sau de nu-l văd, El pe lume tot rămâne/ Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz./
N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase?/ Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?/ Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas".
Meditând la faptul că "Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas", poetul se aşază la roata mare a istoriei şi dă roata înapoi pentru a-şi verifica ideea. Într-o panoramă a deşertăciunilor, poetul evocă, succesiv: epoca preistorică, Babilonul cu grădinile Semiramidei, Egiptul cu tabloul piramidelor, Palestina cu râul Iordan şi cu Cetatea Ierusalimului, apoi Grecia mitică, Roma cezarilor, Dacia legendară şi istorică; năvălirea barbarilor, Evul Mediu - "cu secoli de întuneric"; Revoluţia Franceză cu căderea Bastiliei, Napoleon Bonaparte - în gloria şi în decăderea sa. Din această panoramă a civilizaţiilor care se succedă şi mor, episodul dacic este cel mai bogat în mituri. Fantezia lui Eminescu atinge apogeul, iar imaginile sunt de-o rară frumuseţe. Dacia este un spaţiu cu peisaje de o măreaţă sălbăticie, cu stânci enorme şi păduri nepătrunse, cu râuri de argint şi mări dezlănţuite. Codrul are o durere a lui, iar marea deplânge printr-un cântec funebru pieirea dacilor învinşi de romani. Scris la doar douăzeci de ani, poemul "Memento mori" este expresia unei forţe creatoare geniale. Eminescu asimilase la această vârstă cunoştinţe multiple din domeniul istoriei, al mitologiei, idei filozofice, la care se adaugă un talent ieşit din comun prin fantezie şi prin farmecul expresiei poetice.
În "Scrisoarea I" Eminescu se dovedeşte a fi un extraordinar poet al cosmogoniei, configurând, prin imagini poetice, haosul primordial, geneza universului şi o posibilă stingere universală. Poetul redă într-o viziune poetică absolut originală idei şi motive din "Rig-Veda", din miturile greceşti, din filozofia lui Kant şi a lui Schopenhauer.
Notă: "Rig-Veda" este cea mai veche operă din literatura indiană. Este scrisă în limba sanscrită între anii 2000-1500 î.Hr. şi este alcătuită din 1028 de imnuri de laudă adresate zeilor. Deci "Rig-Veda" înseamnă Veda imnurilor, iar Veda înseamnă în sanscrită cunoaştere.
Starea de increat (haosul primordial) este prezentată ca o "negură eternă, un întuneric ca o mare făr-o rază", când "în sine împăcată stăpânea eterna pace." Geneza Universului este de-a dreptul tulburătoare prin capacitatea poetului de construcţie mito-poetică. Pacea eternă a increatului este tulburată de mişcarea iniţială a unui punct creator, care face din haos "mumă, iară el devine Tatăl":
"Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/ De atunci răsare lumea, lună soare şi stihii…/ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit"…
Stingerea universului, extincţia este redată de Eminescu într-o viziune proprie Mai întâi dispare soarele, apoi, ca o consecinţă, are loc un colaps gravitaţional şi, implicit, o prăbuşire a planetelor, urmată de dispariţia stelelor:
Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep - eterna pace"… Partea a doua a poeziei este o satiră romantică, realizată prin contemplarea sarcastică a societăţii mărginite şi incapabile să-şi depăşească condiţia egoistă. În acest univers nemărginit, popoarele sunt "microscopice", iar oamenii sunt "muşte de-o zi", care uită cu totul "Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi înainte-i întuneric se arată."
Alte exemple de sublim pot fi identificate în poezii, precum: "Scrisoarea III", "Glossă", "Luceafărul", "Odă (în metrul antic)" etc.. Valoarea exemplară a poeziei eminesciene provine şi din înălţarea ei filozofică, din frumuseţea expresiei poetice, din reflectarea specificului naţional, fără de care nu există creaţie durabilă.
Eminescu se înscrie printre spiritele complete ale omenirii, alături de Dante, Goethe, Victor Hugo ş.a.. În literatura română el rămâne reper de valoare absolută.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
