Viaţa lui George Călinescu - povestită de fostul meu profesor, acad. Şerban Cioculescu
Autorul romanului "Bietul Ioanide" se credea sau voia să lase şi despre el imaginea ideală a unui bărbat stăpân pe sine şi pe soarta sa, echilibrat ca nimeni altul şi neclintit, bântuit de spaime şi de boli, dar, ce este drept, înarmat cu voinţă şi ambiţie, cu o excepţională putere de muncă şi - paradox biologic - cu o vitalitate extraordinară, în ciuda sănătăţii sale precare. Dacă l-am privi pe G. Călinescu oarecum dintr-un unghi romantic, el ar putea apărea ca un "damnat" încă din leagăn. O naştere nelegitimă: este fiul unei femei de la ţară, din judeţul Olt, Maria Vişa, în vârstă de 25 de ani, intrată în serviciul unei familii numită Călinescu din Bucureşti. Maria Vişa îl naşte în urma unei legături cu un cumnat al stăpânilor ei, iar după un număr de ani, în pragul morţii, Constantin Călinescu îl adoptă, după ce copilul fusese crescut în credinţa că acesta şi soţia lui ar fi părinţii săi. Nici acum, la vârsta de opt ani, copilul nu află adevărul, care i se relevă abia la douăzeci de ani, după ce tatăl său, Tache Căpitănescu, se sinucisese. Care va fi fost şocul sau trauma de care va fi suferit adolescentul sensibil, este lesne de înţeles. Lipsit de o adevărată afecţiune părintească şi maternă, copilul se dezvoltă normal, suferind însă din copilărie de bronşită şi de pneumonie, ca mai târziu să se creadă tuberculos. Elevul este mediocru în clasele primare şi cunoaşte o corigenţă într-o clasă de gimnaziu, neanunţând nimic din aptitudinile sale viitoare. Singurul profesor care îl remarcă în clasa a VI-a de liceu şi-i dă nota 10 este D. Caracostea, viitorul profesor universitar şi academician, viitorul director al Fundaţiilor, cu care va avea de furcă la difuzarea monumentalei "Istorii literare", din 1941! Abia în Universitate se deşteaptă în tânărul cu secrete virtualităţi setea de lectură, favorizată de scurta trecere în funcţia de bibliotecar al Facultăţii de Filozofie şi de Litere din Bucureşti. Profesorul care îl distinge şi-l stimulează este italianul Ramire Ortiz, ce-l însărcinează cu traducerea romanului "Un om sfârşit" de Papini. Licenţiat în iunie 1923 şi capacitat ca profesor de italiană în septembrie 1924, George Călinescu obţine numirea sa ca elev al şcolii Române din Italia, de sub conducerea lui Vasile Pârvan, a cărui personalitate covârşitoare îl seduce şi-i orientează poate existenţa, chiar post-mortem. În interval, un incident al său, ca student şi funcţionar al Arhivelor Statului, cu un "superior", pe care îl pălmuieşte în cursul unei neînţelegeri, îi descoperă o altă latură temperamentală: era un coleric, căruia uşor îi sărea ţandăra… Se căsătoreşte la treizeci de ani, când era profesor la Timişoara, cu Alice Trifu, o proaspătă bacalaureată, pe care îşi propune s-o instruiască, dar din care iese până la urmă o soţie bună gospodină şi supusă tuturor toanelor, cu o nesfârşită răbdare. La Roma, cercetează în Biblioteca Vaticanului materialele ce aveau să fie cuprinse în cele două culegeri de rapoarte din "Alcuni missionari", iezuiţi în ţările noastre, dar mai ales, credem, se lasă oarecum modelat de un anume barochimism al stilului eseisticii italiene. Avea să fie în urmă mai mult un "italian" decât un "grec", cum se credea, prin ascendenţa paternă. Debutul literar al lui George Călinescu se efectuează sub semnul Polymniei, muza poeziei lirice. Lecturile lui, în cadrul cenaclului "Sburătorul", nu cuceresc sufragiile amfitrionului E. Lovinescu. Prevăzut cu o neobişnuită acuitate senzorială, cititorul pasionat se orientează către critica literară, cu un talent vădit de critic impresionist, într-o proză vie, nuanţată şi colorată, dar cu derutante instabilităţi de judecată. Cronicile sale de la "Adevărul literar şi artistic" nu-l impun ca, de pildă, pe Pompiliu Constantinescu, recenziile de la "Vremea", prin desăvârşita lor obiectivitate şi prin siguranţa diagnozei.
Adevărata afirmare a talentului său se datorează apariţiei "Vieţii lui Mihai Eminescu" (1932), care-l entuziasmează pe G. Ibrăileanu şi întruneşte adeziunea aproape unanimă a criticii literare. Nu au lipsit însă nici glasurile care au considerat cartea ca o profanare a idolului lor; printre ele, acela al oracolului feminin al cercului "Sburătorul", Bebs Delavrancea. Academia Română, la raportul lui I. Petrovici, îi acordă însă marele premiu Hamangiu, de 100 de mii de lei, în 1936, îngăduind astfel autorului posibilitatea, însoţit de Alice, a unei călătorii în Apus. O altă consecinţă norocoasă a "Vieţii lui Mihai Eminescu" a fost numirea lui, în tandem cu Mihail Ralea, ca director al "Vieţii Româneşti", strămutată la Bucureşti, din cauza sănătăţii şubrede a lui G. Ibrăileanu. A fost totuşi pentru el o decepţie, încărcat fiind cu o muncă administrativă, pentru care nu-şi simţea nici o atracţie.
Romancierul debutează cu o lucrare deghizat autobiografică, aşadar una ce-i era mai aproape de inimă: "Cartea nunţii" (1933) care nu repurtează însă succesul scontat. Sfârşitul anului 1933 şi începutul anului următor marchează o cotitură dureroasă în viaţa sa: epuizat fiziceşte, sistemul nervos îi cedează. Din cartea lui Ion Bălu (cel care s-a ocupat de biografia lui G. Călinescu) reţinem câţiva termeni speciali: "delir interpretativ", cu forme exacerbate "clădite pe mai vechea idee a persecuţiei". În august 1934, vindecat complet, marele cunoscător al lui Eminescu începe a lucra la "Opera acestuia" şi îşi reia colaborarea la "Adevărul literar şi artistic". La "Viaţa românească", M. Ralea îl înlocuise cu economistul Ernest Ene. Cariera universitară preludează, fireşte, cu o teză despre "Avatarii faraonului Tla", trecută la Iaşi, la 23 noiembrie 1936, după penibile pertractări în vederea organizării comisiei. Într-o antologică pagină de jurnal, care ne face să regretăm că şi l-a scris foarte rar, G. Călinescu ne raportează dialogul cu poetul I. M. Raşcu, singurul care a considerat examenul ilegal ! În primăvara anului viitor, proaspătul doctor se prezintă singur la concursul conferinţei vacante de "Estetică şi critică literară" prin avansarea titularului ei, Octav Botez, şi obţine nota maximă, 20, la toate probele.
Primele săptămâni trăite la Iaşi nu i-au fost plăcute sensibilului conferenţiar, care se gândea să-şi reintegreze catedra de limba italiană de la Liceul Comercial nr. 2 din Bucureşti. L-a reţinut însă ambiţia de a crea un curent literar, în lipsa "Vieţii româneşti". Astfel ia naştere "noua Junime", cu organul ei "Jurnalul literar", subvenţionat de librarul Athanasie Gheorghiu. Cu tot zelul şi entuziasmul lui G. Călinescu, revista nu se răspândeşte şi îşi încetează apariţia după un an. Au debutat în paginile ei Eusebiu Camilar, Adrian Marino şi Alexandru Piru. Dintre studenţii săi, rămas credincios profesorului, Al. Piru avea să scrie: "Nu e un orator şi urăşte mai ales retorica. Ce-i place mai mult e causeria fină". Nu e chiar aşa. Călinescu îşi studia chipul şi glasul în oglindă, iar vorbitorul căuta efecte, suind, la unele cuvinte, silaba finală, pe portativ, uzând de mimică şi chiar de viclene clipiri către auditoriu. Într-un cuvânt, era teatral, dar îşi câştiga în acest fel tânărul auditoriu, care-l urmărea mai mult pentru spectacol, decât cu dorinţa de a se instrui, expunerea fiind mult peste nivelul lui de înţelegere. O notă comică ! Folosindu-se de bunele servicii ale colaboratorului său, G. Ivaşcu, la redactarea "Jurnalului literar", G. Călinescu îl stimulă într-un rând, telegrafic, cu acest text: "Nu uita, ai un rol istoric. Noroc !" Rolul istoric era, se-nţelege, cultural. Chemat însă la Siguranţa generală, care a suspectat textul ca subversiv, G. Ivaşcu a fost interogat şi a rămas perplex, până i s-a dat să citească telegrama interceptată. Fireşte, lucrurile s-au isprăvit cu bine, dar G. Călinescu pusese în mişcare aparatul de stat. Cu "Enigma Otiliei" (1938), romancierul se impune atenţiei publice. Susceptibilitatea sa nu cedează însă nici înaintea succesului răsunător. Pentru că Perpessicius a socotit şarjat personajul lui Stănică Raţiu, G. Călinescu nu i-a iertat-o niciodată, nu l-a trecut printre critici în monumentala sa "Istorie literară", iar când i s-a ataşat la conducerea unei secţii a Institutului de Istorie Literară şi Folclor, îi făcea tot felul de mizerii, silindu-l astfel până la urmă să demisioneze (lucru nerelevat de biograful său, Ion Bălu). Dacă aşadar e adevărată afirmaţia lui Camil Baltazar, de la sfârşitul anului 1936, prin care îl declara pe G. Călinescu "o figură încă nedefinitiv fixată în atenţia marelui public" - figura criticului, s-nţelege, aceea a romancierului, după doi ani, se releva tuturor. În interval, monografia despre Ion Creangă (1938) fusese şi ea bine primită, dar imaginea plastică a "bivolului nămolos" scandalizase unele feţe tradiţionaliste.
Marea bătălie a carierei călinesciene s-a dat în jurul monumentalei istorii literare, rod al unor ani de eroică muncă şi claustrare, dar violent atacată de presa de extrema dreaptă şi retrasă o vreme de pe piaţă. Cartea a întârziat confirmarea ca definitiv în postul de conferenţiar, iar apoi promovarea sa ca titular al catedrei de literatură română modernă, invocându-se "etica universitară". Evenimentele din august 1944 îl găsesc pe Călinescu în presa "democratică", director de ziare şi reviste, promovându-l titularul catedrei de literatură modernă la Bucureşti, deputat şi academician. Apoteoza îi permite desfăşurarea multiplelor lui talente şi mai ales a temperamentului său, văzut de Ion Bălu, ca extravertit, deşi îndelungile lui izolări şi ruperi de lume din ajun pledează pentru alternanţa, în favoarea celui introvertit. E drept că noul introvertit al vieţii publice trece de la "Cronica mizantropului" (Adevărul literar şi artistic) la "Cronica optimistului", care-l pune pe prima linie a bătăliei pentru biruinţa noului. Ambiţia politică nu i-a fost surprinsă de Ion Bălu, biograful său. Între cunoscuţi, G. Călinescu nu se sfia să se considere "primus inter pares", nu numai din punct de vedere literar, dar şi din acela politic, să se dorească chiar premier, ca N. Iorga, şi să spună: "Petru Groza stă pe locul meu"…
Reacţia s-a produs însă pe planul doctrinei literare. Teoreticienii sociologizanţi de la sfârşitul deceniului al cincilea, în frunte cu I. Vinter, îi caracterizau orientarea ca idealistă şi obţineau, la finele anului 1949, eliberarea lui de la catedră, fapt care determină aclamarea sa de către tineret, cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii lui Eminescu. La ziarul pe care îl conducea, organ al Partidului Naţional Popular, i se opri cronica literară, a doua zi după ce, într-un foileton remarcat, anunţase orientarea pe linia marxist-leninistă. Drept compensaţie, i s-a dat conducerea Institutului de Istorie Literară şi Folclor, pe care o păstră până la urmă. Cu toată bruscheţea, uneori, a comportărilor lui, a lăsat o neştearsă amintire colaboratorilor tineri, cuceriţi prin momentele sale de cordialitate, când nu se sfia să danseze menuetul în şorţ, ameninţându-şi cordial adjunctul care îşi ascundea faţa, că-l va pune şi pe el să execute figurile. Îşi conducea colectivul prin ţară, ca să cunoască geografia ei literară, îl invita la el acasă, ca să joace împreună piesele compuse de dânsul ad-hoc, îi ospăta de sărbători, alterna autoritatea cu cea mai caldă tovărăşie. Boala îl imobilizează mai bine de un an: ciroza. Înaintea deznodământului, pacientul se comportă brav, înfruntând răul, suindu-se iarăşi pe catedra ce i se oferi din nou, sub specia şefiei onorifice, iar cu puţine zile înainte de a se stinge, plănuia să fugă de la spital, cu complicitatea colaboratorilor de la Institut, ca să asiste la deschiderea Corpului legislativ (fusese neîntrerupt ales deputat, din 1946 până în 1965). Energia spirituală îi rămăsese neştirbită. Crezuse în vindecarea lui, până în ajunul imediat al ireparabilului, care se produse vineri, 12 martie 1965.
Ion Bălu defineşte într-un excelent capitol "Călinescianismul, atitudinea omului faţă de viaţă". I-a urmat însă, în alt sens, călinescianismul ca o şcoală literară postumă, care a cuprins tineri ce-l audiaseră sau nici măcar atât, dar ambiţionau să-i semene în "scriitură". Remarcabilă, cartea lui Ion Bălu a surprins aproape întregral proteica personalitate a celui ce se considera un mare frustrat.
Sursa: Şerban Cioculescu, "Itinerar critic****", Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 365-370;
Articolul - Ion Bălu "Viaţa lui G. Călinescu", bibliografie, din 24 decembrie 1981.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
