La curtea lui Urmuz - Eminescu şi realsemitismul
Titlul anterior stă înaintea unui capitol din cartea cu un titlu simplu şi pregnant, "Eminescu", publicată (ediţia a doua, revăzută şi adăugită) de Tudor Nedelcea, critic şi istoric literar, editor, om de cultură craiovean, eminescolog de cursă lungă, la Editura Tracus Arte, Bucureşti, în 2020. O carte realmente monumentală, de nu mai puţin de 1014 pagini, girată de alţi trei mari eminescologi, acad. Mihai Cimpoi (Prefaţă: "Pledoarie pentru integritatea personalităţii lui Eminescu"), Theodor Codreanu (Cuvânt-înainte: "Un cercetător complex"), Victor Crăciun (Postfaţă). Volumul pune laolaltă articole, studii, eseuri, chiar şi câteva interviuri publicate de autor de-a lungul anilor, dovadă a "eminescianitei" incurabile de care este prins - "Constantin Noica vorbea de o boală rară care l-a cuprins după parcurgerea integrală a creaţiei <<omului deplin al culturii româneşti>>", "o boală care ar trebui să <<se ia>>, intelectualii români ar trebui să se îmbolnăvească mai des de <<eminescianită>>, astfel încât gloata denigratorilor să se împuţineze." (pag. 17). Avem deja, din cele spuse până aici, o bună descriere, sugestie măcar, a ceea ce este volumul, intenţiile, structura, spiritul său. (O singură corectură de nuanţă mi-aş permite: denigratori ai lui Eminescu nu sunt chiar atât de mulţi, dar, fiind zgomotoşi şi perseverenţi, par o gloată şi pot fi consideraţi aşa ceva doar în virtutea observaţiei-butadă că "gloatele au multe capete, dar nu prea au creier…"). Secţiunile cărţii sunt foarte variate, de la stil (de la articole scurte de revistă la studii de amploare: cel invocat în titlul rândurilor de faţă are nu mai puţin de 140 de pagini, de aceea l-am şi numit capitol mai devreme) la tematică. Unele texte sunt explicit polemice - implicit, toată cartea este astfel - vorbind despre "sacrificarea" lui Eminescu, Catedrala neamului, "maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor", corectitudine politică, altele prezintă eminescologi cunoscuţi, la cei trei pe care i-am numit mai devreme alăturându-se Rosa del Conte, Eugen Simion, Dimitrie Vatamaniuc, Nicolae Georgescu, sau detalii de istorie literară, legate, de pildă de celebra "Doină", odiseea ei în vremurile comuniste.
Secţiuni consistente sunt însă dedicate temelor asupra cărora Eminescu s-a aplecat cu deosebire, ţinând de "cele patru specialităţi" în care Eminescu avea întâietate, după cum spunea Constantin Noica în 1975 (pag. 353): filosofie, istorie, lingvistică şi economie. Eseul despre realsemitism este unul dintre acestea. Două moto-uri stau în faţa textului ("Cunoaşterea adevărului face să înceteze duşmănia şi ura…", Malmonide) şi "Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţa şi abnegaţia reciprocă", Eminescu) şi tot două sunt premisele, pilonii investigaţiei lui Tudor Nedelcea: cunoaşterea intimă a operei eminesciene şi plasarea în context (geografic, istoric, politic, economic) a chestiunii. Se pleacă de la istoria însăşi a "problemei evreieşti", reale sau imaginare, din vremuri vechi până în secolul al XIX-lea, se detaliază situaţia Ţărilor Române şi a Regatului, relaţiile cu imperiile vecine, se analizează poziţia lui Eminescu, acuzat uneori de sprijinirea evreilor, de cele mai multe ori de opoziţie faţă de aceştia - opoziţie reală, dar nu specifică: el era împotriva tuturor "suspuşilor" neromâni care nu erau dedicaţi muncii şi trăiau din truda ţăranului român etc. etc. Nu intru în detalii, reţin, şi simplific mult, doar concluziile capitolului: Eminescu era preocupat de soarta economiei româneşti, era polemic în privinţa ingerinţelor în treburile statului, de pildă, din partea Alianţei Israelite Internaţionale, dar a-l considera antisemit e semn fie de rea-credinţă, fie de ignoranţă. Subscriu, desigur.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
