VREMEA COLINDELOR ŞI A COLINDĂTORILOR... (II)
Colinde de Anul Nou
„Sorcova”
Este cel mai răspândit colind de pe pământul românesc. Nu însă şi cel mai vechi. Practic nu există casă şi familie de buni creştini din spaţiul nostru geografic în care să nu se fi auzit cândva, măcar odată, popularul colind. Până şi copiii de doi-trei ani, care de-abia puteau să vorbească bine, învăţau frumoasele şi însufleţitoarele versuri ale acestui colind. Se colindă cu sorcova şi în familie şi pe uliţe sau pe stradă. La colindatul în familie şi în trecut şi în prezent sunt angrenaţi până şi copiii mici. Ei sorcovesc, cu sinceritatea lor pură, pe mama, pe tata, pe bunici şi pe fraţi. Pentru strădania lor, aceştia primesc în schimb frumoase sume de bani, care în zilele noastre, în familiile cele mai înstărite, se pot ridica la zeci, sute şi chiar mii de lei. Conform unor străvechi tradiţii, care, pe ici, pe colo, se mai practică şi în zilele noastre, banii respectivi sunt apoi păstraţi o bucată de vreme în puşculiţe, minunat prilej de ai învăţa pe cei mici "Să adune bani albi, pentru zile negre", după cum se spune într-un proverb românesc. În trecutul cava mai îndepărtat (sec. XVII - XIX), cel care colindă în familiile boiereşti, primea la sorcovit unul sau mai mulţi bani care purtau denumirea de „sorcovă” sau de „sfanţ”. Era vorba despre o monedă austriacă, din argint, care a circulat din plin în ţările române în perioada la care ne referim. În vremuri îndepărtate, "sorcova" nu era aşa de arătoasă şi de înflorată ca cea de ieri şi de azi. Pe atunci oamenii erau sorcoviţi cu ramuri de brad şi cu buchete de flori de câmp adunate cu grijă şi cu migală de cu vară şi puse la uscat şi la păstrare pentru vremea colindului. În loc de frumoasa sorcovă din zilele noastre, tot în trecut se mai foloseau spice de grâu, buchete de busuioc şi chiar simple ramuri de măr, de salcâm sau de vişin, pomi ale căror flori erau admirate şi apreciate de toţi iubitorii de frumos, în principal pentru coloritul lor, asemănător cu albul pur al zăpezilor de altădată. Atât colindatul cu sorcova în familie, pe la casele oamenilor sau pe stradă, începea şi începe şi în zilele noastre în seara de Anul Nou şi se încheie, de regulă, a doua zi pe la prânz, cam odată cu terminarea slujbelor religioase de la biserică. Încheierea slujbelor din sfintele lăcaşuri de cult reprezenta, în special în mediul sătesc, de fapt şi sfârşitul colindatului cu sorcova. Cântecul folosit la colindul cu sorcova a fost, este şi va fi, socotim noi, cel moştenit de noi din moşi strămoşi. Deci el este vechi de secole, el n-a prea suferit modificări, transformări sau adăugiri. Iată care este acesta: „Sorcova, vesela, / Să trăiţi, / Să înfloriţi, / Ca un măr, / Ca un păr, / Ca un fir de trandafir, Tare ca piatra, / Iute ca săgeata, / Tare ca fierul, / Iute ca oţelul, / La anul şi la mulţi ani!”.
Pluguşorul
Era şi încă este un colind practicat, în toată splendoarea sa, în special în comune şi sate. Pentru că el este legat direct de preocupările celor care fac ogorul să rodească după arat şi semănat. În unele zone ale ţării acest colind a intrat în vorbirea curentă a ţăranilor şi sub denumirea de „Buhai”. Faptul este pe deplin explicabil. Pentru că, un obiect sau o piesă principală a celor care practicau respectivul colind îl reprezenta „buhaiul”. Ce era şi ce este, de fapt, acest obiect? O doniţă scoasă din uz sau un butoiaş. Pe unul din capete se fixează o pile de oaie sau de capră. Se confecţiona apoi un fel de coardă din firele lungi ale cozilor de cai, care apoi era prinsă de fundul „buhaiului”, adică în mijlocul pieii de pe fundul doniţei sau a butoiaşului. Atunci când se trăgea de acea coardă cu mâinile, care se udau anterior cu picături de apă şi se presăra praf de sacâz, ieşea un sunet prelung un "vu, vu" de toată frumuseţea. În limbajul colindătorului, acea treabă se chema „trasul de buhai”. Alte piese indispensabile ale colindatului cu "pluguşorul" erau reprezentate de bice. Acestea erau făcute din fire de cânepă împletite, care erau prevăzute în vârf cu fire de câlţ. Când un colindător mai vânjos învârtea biciul pe deasupra capului, ieşeau nişte pocnituri de ziceai că s-a tras cu puşca. Colindatul cu "Pluguşorul" ori cu "Buhaiul" se făcea în ceată sau echipă. Aceasta era alcătuită din cel puţin patru colindători. Unul ţinea butoiaşul, altul trăgea de "buhai", cel de al treilea trosnea din bici, iar ultimul, care era de fapt, şi conducătorul echipei, suna din clopoţei sau din zurgălăi şi rostea cu glas tare, cu mici pauze, textul colindului, care diferă, de la zonă la zonă, prin conţinutul său. Dar indiferent în ce sat sau oraş se colindă cu „Pluguşorul”, colindul începe cu acel clasic „Aho, aho, copii şi fraţi, / Staţi puţin şi nu mânaţi, / şi cuvântul mi-ascultaţi!” Colindatul cu „Pluguşorul” se face numai în seara de Anul Nou şi a doua zi, dimineaţa, până la terminarea slujbei de la biserică. Reproducem, în cele ce urmează, o primă parte dintr-o variantă a colindului cu „Pluguşorul”, care poate fi denumită clasică: „Aho, aho, copii şi fraţi, / Staţi puţin şi nu mânaţi, / şi cuvântul mi-ascultaţi: / Mâine anul se-noeşte, / Pluguşorul iar porneşte, / şi-ncepe a colinda, / Pe la case a ura.../ Iarna-i grea, omătul-i mare, / Semne bune anul are, / Semne bune de belşug, / De sub brazda de sub plug...” Iată şi un final al unui astfel de colind: „La fine de colind, / Noi vă facem o urare, / Vrem ca anul care vine, / Să vă găsim şi mai bine, / La anul şi la mulţi ani. / Să daţi şi gologani... / Hăi, hăi şi iarăşi hăi, / Gata de urat flăcăi”. În unele cete de colindători cu „Pluguşorul” se mai afla şi o a cincea sau a şasea persoană, a cărei menire era aceea de a împrăştia boabe de grâu sau de porumb pe jos, imitându-se prin acest gest, semănatul. Aceeaşi persoană se mai îndeletnicea, în împrejurări ceva mai alese, cu azvârlirea de boabe de grâu sau de orez în bunul gospodar care venea la colindători să le ofere bani sau alte daruri. În sfârşit, în unele familii săteşti ceva mai înstărite, colindatul cu „Pluguşorul” se făcea cu un plug adevărat, tras de doi boi de toată frumuseţea, ale căror coarne erau împodobite cu beteală, lănţişoare de foiţă colorată şi cu ramuri de brad sau de vâsc. În acest caz „Buhaiul” propriu-zis se fixa pe plug, iar colindătorii erau îmbrăcaţi cu toţii în costume ţărăneşti şi purtau pe cap căciuli mari „cât o zi de post”, ca să-l parafrazăm aici pe inegalabilul nostru povestitor Ion Creangă.
„Irodul”
Nu este un colind în înţelesul clasic al cuvântului, la care puteau să participe orice copil sau tânăr de la sate şi oraşe, ci unul mai relevat, mai sofisticat şi mai cult. El poate fi socotit, drept şi de fapt, un autentic spectacol al cărui conţinut este axat pe tema biblică a naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Respectivul colind-spectacol putea să se prezinte fie pe o scenă improvizată în localul primăriei sau într-o şcoală, fie în aerliber, la o încrucişare de străzi, pe uliţe, sau pe străzi ceva mai largi şi arătoase ori în curţile bisericilor sau ale unor buni gospodari din aşezările rurale sau urbane. "Irodul" se „juca” sau se reprezenta numai în seara din ajunul Crăciunului şi în dimineaţa primei zile de Crăciun. În epoca cea mai înfloritoare a acestui colind - secolele al XiX-lea şi prima parte a celui următor - la pregătirea şi la desfăşurarea sa participau, de regulă, copii care aveau la activ cel puţin patru clase primare, ei fiind în măsură să înveţe "ca pe epă" un text destul de pretenţios şi de dificil şi apoi să-l interpreteze ca într-o piesă de teatru, după un scenariu bine gândit. La baza acelui scenariu se afla un text valoros din punc de vedere literar, cu multe personaje, începând cu cel principal, denumit „Irod Impărat”, continuând cu „căpitanii” şi „soldaţii” din oastea sa, cu „negustori ambulanţi” cu „slujitori ai lăcaşelor de cult” şi terminând cu „Pruncul Iisus Hristos din Nazaret”. Conducătorul punerii în scenă a colindului- spectacol era, de regulă, un iubitor de „artă teatrală”, in persoana unui profesor sau învăţător, preot, ofiţer de rezervă ori student, adică un om cu veleităţi în selecţionarea "artiştilor", cu evidente viziuni în pregătirea pe plan locala unei costumaţii adecvate perjonajelor vizate să "joace" în "spectacol" şi cu multă pricepe şi răbdare în punerea pe scenă a acelui "spectacol". Durata "piesei" era de peste 15 minute. La semnalul dat de "regizor", fiecare colindător intră în rol. Îşi expunea cu o intonaţie bine regizată textul pe care-l învăţase la perfecţie, iar la terminarea "spectacolului" toţi artiştii populari se adunau pe un singur rând, făcând apoi fiecare o plecăciune de mulţumire în faţa celor care-i priviseră. Tot în partea finală a "colindului-spectacol", artistul care "jucase" rolul lui „Irod Împărat”, aprindea o flăclie din câlţ, înmuiată în gaz lampant, în cinstea spectatorilor. Tot el rostea următoarea urare: „Crăciun fericit. La mulţi ani şi la mulţi bani!”. Cei care jucaseră în "spectacol" primeau din partea asistenţilor diferite sume de bani care erau, evident, mult mai mari decât cele ce se ofereau la colindele obişnuite. Cu cea mai mare parte din sumele câştigate se achitau costurile pentru confecţionarea echipamentului şi a recuzitelor "artiştilor" ( pânză, coifură şi epoleţi împărăteşti, ofiţereşti şi soldăţeşti, tunici militare prevăzute cu nasturi strălucitori, săbii şi suliţe din lemn, ascuţite la vârf, centuri făcute din carton, imitaţii de decoraţii etc).
După ştiinţa noastră, odată cu încheierea celui de-al doilea război mondial, colindul „Irodul”, autentic spectacol popular, a fost dat uitării. Şi este un mare păcat! Noi l-am consemnat aici atât ca o caldă aducere aminte pentru inimile şi sufletele celor care l-au apucat, cât şi ca un îndemn ca el să fie reînviat de către generaţia de azi a colindătorilor!
„La semănat”
Este un colind ce s-a practicat mai rar în spaţiul românesc. În unele zone ale ţării el este denumit mai simplu şi mai direct: „Semănatul” sau ”Semănătorii”. Deşi poate părea curios acest colind s-a practicat mai mult în oraşe decât la sate. Faptul se explică întrucâtva: ţăranii, locuitorii din comune şi sate sunt în mod efectiv participanţi activi la semănat şi, ca atare, în sufletele, în trăirile şi în palmele lor bătătorite, semănatul face parte din visul, din viaţa şi din munca acestora. La rândul lor, copiii şi tinerii de la oraşe, care în marea lor majoritate îşi au rădăcini înfipte adânc în pământul din satul românesc, în zilele colindelor de iarnă simt mai acut nostalgia şi chemarea spre rădăcini, spre locurile de obârşie ale părinţilor şi bunicilor lor, spre "meseria" de bază a înaintaşilor lor, a ţăranilor, adică spre arat, semănat şi recoltat. În consecinţă, în vremea colindelor, ei simt în sufletele lor o dorinţă arzătoare de a se întâlni sau reîntâlni cu îndeletnicirile tradiţionale ale stăpânilor ogoarelor şi, în virtutea acestui fapt, preferă fie colindul cu "Pluguşorul", fie cel întitulat "La semănat". Să revenim însă la colindul despre care discutam aici. El este destul de simplu ca desfăşurare şi nu necesită prea multe pregătiri iniţiale. Este suficient ca o ceată de colindători alcătuită din cel puţin trei persoane, să aibă asupra lor o lopăţică sau o săpăligă, o mătură şi o trăistuţă plină de boabe de grâu, de porumb sau de ovăz, să înveţe un scurt text, pe care apoi să-l poată rosti la colindat şi gata pregătirile în vederea participării la colindul „La semănat”. O treabă ceva mai grea pentru colindători este legată de orientarea lor pe teren. Ei trebuie să ochească aproape din mers o palmă de pământ în curtea sau în faţa casei celui sau celor colindaţi pentru a-şi putea prezenta "spectacolul". Apoi încep colindul: o persoană dă în pământ cu lopăţica sau săpăliga, imitând "aratul"; o altă persoană, mătură în urma sa, imitând "greblatul"; o a treia scoate din trăistuţă o mână de grăunţe pe care le presară cu înde mânare pe pământul "arat şi greblat", imitând, evidentsemănatul. În tot acest timp, rând pe rând, unul dintre colindători rosteşte cu glas tare, un text scurt al cărui conţinut este apropiat, cât de cât, de străvechiul "Pluguşor". Iată o variantă a acestui text, cules de noi de la o ceată de colindători din vechiul târg al Ieşilor: „Aho, aho, copii şi fraţi, / Staţi puţin şi ne-ascultaţi, / Cu privirea ne-mbrăcaţi... / Mâine anul se -nnoieşte, / Semănatul iar porneşte, / Noi începem a ura, / Pe la case a brăzda. / Iarna-i grea, omătul mare, / Semne bune anul are, / Semne bune de belşug, / Pentru brazda de sub plug. / Doamne bine cuvântează, / Casa-n care se urează: / Crească grâul ca trestia, / Şi spicul ca vrabia, ? S-aveţi hambarele pline, / Şi copii să mănânce pâine... / Casa să vă fie plină, / De bucurii şi lumină, / S-aveţi bani în buzunare, / Precum grâul pe ogoare. / La mulţi ani cu sănătate / Tot de bine s-aveţi parte. / La Anul şi la mulţi ani, / Să ne vedem peste un an!” Pentru o astfel de urare, colindătorii primeau ce avea mai din destul familia colindată: covrigi, mere, nuci sau bani. Uneori şi o cănuţă de ceai fierbinte şi chiar vin fiert...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
