VREMEA COLINDELOR ȘI A COLINDĂTORILOR...
„Aho, aho, cititori, frați/, Stați puțin și ne-ascultați”! Nu de alta, ci pentru că a venit vremea colindelor și a colindătorilor. Cu geruri care ne îmbujorează fețele. Cu fulgi de nea, pe ici, pe colo. Cu imennse și curate trăiri spirituale prilejuite de așteptarea Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului Iisus Hristos, sărbătoare care are darul să ne înnobileze sufletele și să ne purifice conștiințele. Cu bucurii, cu urări de sănătate și de belșug pentru anul care vine!
În colindelor, noi toți, cu mic cu mare, devenim mai buni la suflet, mai veseli, mai înțelegători cu semenii noștri, mai dispuși la fapte de caritate și ne lăsăm cuprinși și legănați de vise spre mai bine...
Ce sunt, de fapt colindele spcifice sărbătorilor de iarnă la români? Ele sunt cântece populare care s-au născut în negura vremurilor și s-au transmis din generație, acestea fiind însoțite mereu și mereu, de urări de tot felul atât pentru cei dragi ai noștri, cât și pentru toți cei colindați. Dacă apelăm la o formulare consacrată, de nivel academic, vom afla că aceste colinde sunt „străvechi cântece populare de urare, cântate de cete de copii și tineri, din casă în casă. O mare parte a colindelor noastre au caracter laic ( de obârșie păgână), apropiate de al baladelor” ( Dicționar Enciclopedic Român, vol. I, București, 1962, pag. 695 ).
Cine sunt colindătorii? Sunt copiii, nepoții și strănepoții noștri. Suntem noi toți, cei de ieri, de azi și de mâine. În realitate nu a fost, nu este și nu va fi bun creștin din spațiul Carpato-Danubian-Pontic ( ca să ne referim acum și aici doar la arealul nostru geografic ) care să nu fi cântat măcar odată în viața sa „Bună dimineața la Moș Ajun! sau „Astăzi s-a născut Hristos”, „O, ce vreme minunată”, „Steaua sua răsare”, „ O brad frumos”, „Sorcova, veselă”, „Aho, aho, copii și frați” și multe alte colinde de-ale noastre tradiționale.
În decursul timpului, la noi, la români, s-au impus în conștiința cetățenească o mulțime de colinde, care mai de care mai frumoase, mai apropiate de trăirile, de sentimentele și de dorințele noastre, fiecare în parte și toate la un loc având darul să ne toarne în suflete bucurii, dorința de viață lungă, plină de belșug și de sănătate...Din multitudinea acestora ne vom referi, în cele ce urmează, doar la câteva, fie că unele dintre ele sunt în vogă, fie că altele au fost date uitării.
Colinde de Crăciun
„Bună dimineața la Moș Ajun”. Este un colind foarte vechi la noi, la români. S-a practicat și se practică în mai toate așezările cuprinse în spațiul geografic ce se întinde „de la Nistru până la Tisa”. El este cunoscut în popor și sub denumirea de „Colindețe”. Colindatul se făcea și se face și în zilele noastre fie individual, fie în cete mici, alcătuite din doi-trei colindători. Iată care sunt versurile acestui colind: „Bună dimineața la Moș Ajun/ Ne dați ori nu ne dați/ ne dați, Ne dați? C-am venit și noi odată/ La mulți ani cu sănătate,.../ Domnul să vă ajute, / La covrigi și la nuci multe. / Și la anul să venim / Sănătoși să vă găsim ? Colindețe să primim!” ( o variantă ).
În vremurile trecute, încărcate de calde aduceri aminte, colindătorii, fie că erau de la sate sau de la orașe, purtau peste umeri o traistă mare, cât o baniță. În ea își adunau „colindețile” primite după urare și anume covrigi, nuci, mere sau pere, prune uscate și chiar boabe de porumb fiert. Colindătorul mai purta cu el un ciomag, care adesea era modelat prin crestarea coji sale cu briceagul. Cu el urma să se sprijine prin nămeți sau să se apere de câini.
„Steaua”
Este un colind aproape la fel de vechi ca și cel cu „„Bună dimineața la Moș Ajun”. Potrivit aprecierilor unor specialiști folcloriști români, colindatul cu „Steaua” își va fi avut izvorul în legendara poveste referitoare la „Cei trei Crai sau Cei trei Magi de la Răsărit”, care au vestitmarea minune a nașterii Domnului Iisus Hristos de către fecioara Maria. Când a începutel să fie practicat în spațiul românesc, este greu de stabilit cu exactitate. Dispunem însă de informații sigure din care rezultă că în epocile veche și medievală se colinda cu „Steaua” în mai toate așezările de dincoace și de dincolo de lanțul Carpaților. Pe atunci colindătorii purtau cu ei o stea simplă, în cinci colțuri, care era făcută din scândură de brad prin decuparea ei cu fierăstrăul, după care fața ei principală se decora sau se împodobea, de regulă, cu desene sau cu picturi reprezentând imagini de îngeri sau sfinți. Cu trecerea timpului, comfecționarea unei stele pentru colind avea să devină un mesteșug autentic și chiar o adevărată artă. Ea avea să fie făcută dintr-o sită de cernut mălaiul, denumită în popor „ciur”.
Colțurile stelei sau „razele” ei erau alcătuite din șiță, încleiate sau înfipte în rotundul sitei. Acestea se îmbrăcau apoi cu migală și cu talent în foiță de staniol sau în coală de hârtie colorată. Pe fața stelei, în centru, se lipeau cu clei de tâmplărie sau cu cocă „de făină” o poză mare, cu imaginea nașterii Pruncului Iisus Hristos sau cu „Bethleemul” și cu mai multe poze mici cu imaginea de îngeri și de Moș Crăciun. Colțurile stelei erau legate între ele cu un fel de lănțișoare făcute din staniol. În bătaia vântului, ele scoteau un sunet fin și ciudat, pe care copii îl denumeau vâjâit. În sfârșit, în interiorul stelei se fixa câte o lumânare care se aprindea, de regulă, numai atunci când se colinda pe la casele persoanelor mai marcante dintr-o așezare, așa cum erau boierul, preotul, învățătorul, doctorul, primarul, șeful de post de poliție etc. Cele mai răspândite versuri ale colindului cu „Steaua” sunt următoarele:„Steaua sus răsare, / Ca o taină mare, / Steaua luminează, / Și adevărează, / Și lumii vestește, / Că astăzi Curata, / Prea Nevinovata, / Fecioara Maria, / Naște pe Mesia, / În țara vestită, / Bethleem numită, / Magii se zăriră, / Steaua și porniră, / Mergând după rază, / Pe Hristos să-L vază. / Și dacă sosiră, / Îndată-L găsiră, / La dânsul intrară, / Și se închinară / Cu daruri gătite / lui Hristos menute. Luând fiecare, / Bucurie mare, / Care bucurie, / Și aici să fie, / De la tinerețe, / Pân-la bătrânețe” ( o variantă ).
Când se termina de colindat, colindătorii întindeau mâinile către stăpânul casei, pentru a-și primi darul sau recompensa. De data aceasta, potrivit tradiției, ei își primeau câștigurile nu în bunuri, ci în bani.
„Bradul”
Este un colind care în zilele noastre, din păcate, s-a cam pierdut, deși el vine spre noi din vremuri imemoriale. Potrivit unor izvoare de sorginte religioasă, colindul cu „Bradul” sau cu „Brădulețul” s-ar fi practicat în spațiul românesc chiar de pe vremea dacilor și romanilor. El va fi fost un colind de bază în Dacia lui Burebista și Decebal, în întregul areal de dincoace și de dincolo de Carpați, unde erau păduri nesfârșite de brazi de diferite esențe. Colindul respectiv va fi fost transmis spre noi, în special la locuitorii așezărilor de sub munte, din generație, ca o comoară de ordin spiritual de mare preț.
Pentru colindatul cu „Bradul” se impuneau anumite pregătiri, care constau din: Tăierea unui brad, care nu trebuia să fie mai mare decât un stat de copil; împodobirea brăduțului cu lănțișoare de beteală, cu mici pufuleți de vată, cu covrigi și cu nuci poleite. Se pleca la colindat în Seara de Crăciun și se continua în toate cele trei zile ale Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului. Versurile care erau rostite sau cântate la colindatul cu „Bradul” erau și sunt de o frumusețe uimitoare și au înțelesuri sufletești adânci. Iată care sunt acestea: „O brad frumos, o brad frumos / Cu cetina tot verde! / Tu ești copacul credincios, / Ce frunza nu și-o pierde...// O brad frumos, o brad frumos, / Verdeața ta îmi place, / Oricând o văd sunt bucuros, / Și vesel ea mă face...// O brad frumos, o brad frumos / Cu frunza neschimbată / Mă mângâi și mă faci duios / Și mă-ntărești îndată.../ O brad frumos, o brad frumos, / Cu Moș Crăciun când vine, / Te-am așteptat atâția ani, / Și-am plâns în rând cu tine” ( o variantă ).
Colindatul cu „Bradul” se făcea, de regulă, în echipă, alcătuită din fete și din băieți. La încheierea colindului, colindătorii erau răsplătiți cu bani, covrigi sau bomboane învelite în staniol. Din păcate, în zilele noastre, acest colind, a cărei vechime se măsoară nu în ani, decenii sau secole, ci în milenii întregi, se practică tot mai rar în spațiul românesc. Și este o mare pierdere pentru tradițiile de ordin spiritual ale românilor și ale României.
„Vâscul”
Nu este un colind „clasic” și nici nu este prea răspândit pe pământul românesc. El se practică în special în unele localități din zonele de deal și de câmpie, unde lipsesc pădurile de brazi, dar unde se află întinse păduri de stejar și tei pe care crește din belșug și vâscul. Cum românul este foarte inventiv și se adaptează cu ușurință la mediul înconjurător, unii localnici din acele zone au înlocuit colindul cu „bradul” cu cel cu „vâscul”. Ba, și mai mult, ei au conceput texte adecvate pentru un astfel de colind. Ba, și mai mult, ei au conceput texte adecvate pentru un astfel de colind.
Ce este, de fapt, vâscul în terminologie științifică și în viziune populară? Definiția științifică a vâscului este următoarea: „Arbust din familia lorantaceelor, semiparazit pe cele mai multe specii de arbori din Europa și Africa de Nord. Vâscul are frunze pieloase, persistente, verzui. Este o plantă medicinală, având acțiune hipotensivă centrală și cardiotoxică” ( Dicționarul Enciclopedic Român, vol. IV, București, 1966, pag. 877 ). În viziunea populară, vâscul „este o plantă miraculoasă, de esență divină și reprezintă un simbol al vieții eterne. Vâscul aduce în casă noroc și belșug, alungă ghinionul și relele din viața oamenilor” ( opere citite ).
Pornindu-se de la aceste viziuni cu evidență optimiste, într-o serie de localități ale țării din zonele deluroase și de câmpie, ca de pildă în cele din Câmpia Română și din Dobrogea, dar și din unele județe de sub munte ( Argeș, Vâlcea, Dâmbovița și Prahova ), s-a inițiat cu câteva secole în urmă colindul cu vâscul.
Cum se procedează în mod practic? Se iau câteva ramuri de vâsc viguroase, care au pe ele și „mărgele”, se leagă cu o panglică colorată, ca pe un buchet de flori, se împodobește apoi „buchetul” cu beteală și cu firișoare de lână albă sau de vată și gata „obiectul” cu care se va colinda din casă în casă, în seara de Crăciun. Colindatul propriu-zis este oarecum asemănător cu celelalte colinde. El se individualizează de acestea, în principal, prin textul ce se rostește în curțile și la ferestrele gazdelor primitoare de colindători. Iată o variantă a unor astfel de texte, culeasă de noi de prin partea județului Argeș: „ Harnic și bun gospodar, / Iată c-a venit alt an, / Și-am sosit cu colindatul, / Nu cu Steaua sau cu Bradul, / Cu Buhaiul sau cu Steagul, / Cum se face pe la noi, / De copii și de flăcăi, / Ci cu Vâscul nostru cel Sfânt, / Ce înseamnă pe pământ, / Un ram făr-de rădăcină, / Dar de esență Divină, / Cu bobițe pintre frunze, / Ce par lacrimi care plâng, / Și chiar perle lucitoare, / Semne bune anul are...”. Vom reda, în continuare, și partea de încheiere a aceleiași variante de colind, care excelează printr-o urare caldă și plină de conținut adresată celor colindați: „Dragii noștri gospodari, / Primiți prin urarea noastră, / Ce v-o facem la fereastră, / Gânduri bune și curate, / Tot de bine s-aveți parte, / Casa să vă inflorească, / Și de boli să vă ferească, / Iar la anul să venim, / Sănătoși să vă găsim, / La anul și la mulți ani, / Și s-aveți mulți gologani”.
La terminarea colindului, din frumosul buchet de vâsc se rupe câte o crenguță frumoasă, cu bobițe albe, pe care colindătorul o înmâna gazdei, ca simbol al norocului, al belșugului și al bucuriilor. La rândul său, gazda, care se află profund mișcată de conținutul ultimei părți al urării, îl răsplătea sau îi răsplăteau pe colindători cu bani.
Ce frumos ar fi ca acest colind interesant și ingenios, care în zilele noastre aproape că a fost dat uitării, să renască nu doar în localitățile unde se practica până nu demult, ci să se extindă pe întregul spațiu de viețuire românească.
- Va urma! -
