Despre patrie şi patriotism
„Ubi bene, ibi patria” – Unde e bine, acolo e patria.
Această maximă, atât de călăuzitoare în zilele noastre, a fost formulată de scriitorul grec Aristofan (446-386 i.Hr.). În cultura şi în limba română, maxima s-a transmis de la romani, în formularea poetului latin Pacuvius: „Patria est ubicumqve est bene” – Patria este oriunde-i bine. Maxima exprimă deviza celor care, pentru avantaje materiale, pierd sentimentul respectului şi al dragostei de ţară. Adevăraţii patrioţi, din ce în ce tot mai puţini, spun exact dimpotrivă: „Ubi patria, ibi bene” – Unde-i patria, acolo e bine. În articolul de faţă voi privi patria şi patriotismul prin interpretarea celei de- a doua maxime. Nu mă voi referi la românii care, pentru câţiva ani, se duc la muncă într-o altă ţară pentru un câştig mai bun, după care se întorc în ţara lor. Mă voi referi, cu deosebire, la cei care au făcut studii în diverse specializări, unii chiar cu bursă de stat, iar la absolvire devin brusc „cetăţeni europeni”, având dreptul să se stabilească în orice ţară, pentru a-şi practica profesia. În ultimele două decenii s-a vorbit din ce în ce mai puţin de patrie şi de patriotism, iar în prezent cei doi termeni sunt aproape scoşi din vocabularul uzual, ca o reacţie, chipurile, la demonetizarea acestor noţiuni prin utilizarea exagerată în perioada comunistă. Reacţia unor asemenea sclifosiţi aminteşte de snoava cu proasta satului care, vrând să arunce apa din copăiţă, a aruncat-o cu copil cu tot.
Posturile de televiziune, presa scrisă vorbesc numai de U.E., cetăţeni ai U.E. şi, cu un zâmbet larg, plin de admiraţie, vorbesc de S.U.A., ca de o mamă adoptivă. Patriotismul – fără a exclude respectul şi obligaţiile faţă de U.E. – înseamnă conştiinţa apartenenţei la un anumit popor, la un specific mediu etnic, lingvistic, economico-social, cultural şi se manifestă prin respect, dragoste, devotament şi responsabilitate faţă de interesele ţării, faţă de credinţa neamului, de limba şi de cultura naţională. Patriotismul este în deplină armonie cu sentimentele de respect faţă de valorile materiale şi spirituale ale celorlalte popoare. Conduita patriotică se manifestă prin participarea la viaţa naţiunii, la progresul ei socioeconomic şi cultural, prin păstrarea şi afirmarea demnităţii naţionale, prin apărarea valorilor etnice: credinţa, limba, cultura, tradiţiile.
Poetul-filozof L. Blaga ne-a învăţat că trebuie „să fin noi înşine sub stelele noastre şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei – tot ei înşişi – sub stelele lor”, iar Titu Maiorescu – filozof, critic literar şi estetician – afirma : „Să fim naţionali cu faţa spre universalitate.” Un alt mare filozof şi estetician, Constantin Noica spunea şi mai plastic:”În alte ceruri să priveşti şi sub cerul lumii tale să visezi.” Am menţionat aceste reflecţii pentru că ele exprimă cel mai bine ce înseamnă să fim români şi în acelaşi timp europeni. Pentru a nu fi acuzat că am rămas înţepenit în nişte chingi ale unei educaţii perimate, voi prezenta cititorilor părerile unor mari personalităţi, scriitori din literatura română şi universală cu privire la patrie şi patriotism.
Să ne amintim un episod din epopeea „Odiseea” de Homer. După terminarea războiului troian, Ulise, persecutat de zeul mărilor, rătăceşte pe ape, ajungând şi în insula Ogigia, un ţinut mirific peste care stăpânea zeiţa Calipso. Aceasta îl ţine captiv pe Ulise timp de şapte ani, când zeul Mercur îi aduce frumoasei Calipso vestea că Jupiter a hotărât ca lui Ulise să i se dea libertatea. Zeiţa Calipso vrea să-l oprească pentru a-i deveni soţ şi încearcă să-l ademenească cu cuvintele: „Dar nu sunt eu oare mai tânără şi mai frumoasă decât soţia ta care te-aşteaptă acasă? Ce femeie muritoare poate fi mai presus decât o zeiţă? Doream să-ţi dau şi ţie nemurirea şi tinereţea eternă, dar tu eşti atât de nesocotit, încât pui o viaţă trecătoare înaintea unei fericiri nesfârşite”. Răspunsul lui Ulise dovedeşte că dragostea de ţară şi de familie este mai presus de orice şi îi răspunde zeiţei: "E drept, mărită zeiţă, răspunse Ulise, femeia mea de acasă nu e frumoasă şi tânără ca tine, nemuritoare dar mie mi-e dor de ţara mea, oricât este ea de săracă, şi de fiul meu pe care l-am lăsat în braţele maicii sale, când zeii m-au trimis la Troia."
Un alt exemplu, poate şi mai emoţionant, îl găsim în povestirea „Micul patriot padovan” din vol. „Cuore” de scriitorul italial Edmondo de Amicis. Este povestea unui copil, fiu de ţăran din împrejurimile Padovei, pe care părinţii l-au vândut unui stăpân de circ. Aici a îndurat copilul bătăi şi foame, până când a reuşit să fugă şi, cu ajutorul consulului italian din Barcelona, s-a îmbarcat pe o corabie care se îndrepta spre Genova. Mai mulţi călători, văzându-l că e numai piele şi os, l-au determinat să vorbească şi aşa i-au aflat trista poveste. Impresionaţi, i-au dat câţiva bănuţi, iar, mai târziu, ca să epateze pe câteva doamne, au început să-i dea bani cu nemiluita. Discutând între ei - francezi, spanioli şi elveţieni – au început să ponegrească pe italieni, afirmând: "… sunt nişte hoţi şi tâlhari"…; "un popor de ignoranţi"…; "un popor murdar"; "... un popor de tâlh… N-a apucat să rostească cuvântul tâlhari şi toţi s-au pomenit loviţi în cap cu o ploaie de monede. Luaţi-vă gologanii înapoi!… Eu nu primesc pomană de la cei care-mi ponegresc ţara". Copilul avea doar unsprezece ani. Of, Doamne! Jurnaliştii noştri de la TV or fi cunoscând povestea micului patriot padovan? Poate nu şi-ar mai blama poporul de peste douăzeci de milioane de români cu atâta uşurinţă pentru orice netrebnicie săvârşită de diverşi infractori. Nu ar mai generaliza la nivel de neam, de naţiune orice infracţiune comisă de grupuri de tâlhari, care şi-au pierdut omenia. Nu i-am mai auzi spunând: „Aşa ceva numai în România se poate întâmpla”, „Ţara-i plină de infractori”…, „Suntem în România, ce vreţi?”
E normal să condamne orice nelegiuire, dar nu să generalizeze la nivelul neamului, al ţării.
Bine ar fi dacă în emisiunile TV (nu: emisiile, cum mai zic unii dintre ei) s-ar mai vorbi şi despre patrie şi patriotism, despre demnitate naţională, aşa cum sunt reflectate aceste sentimente în câteva mari creaţii literare. Voi aminti cititorilor doar câteva idei şi sentimente exprimate de scriitori. În drama „Vlaicu Vodă de Al. Davila, marele voievod spune: „Sfânt se face orice mijloc pentru-a ţării apărare… Numai el, poporul fostu-mi-a statornic ne-ncetat/ El ce suferă şi tace, ce iubeşte şi ce crede/ Şi ce pururi cade jertfă, când în vremuri de nevoi,/ Dezbinarea se strecoară sângeroasă între noi.” Negoe Basarab, în cunoscuta-i carte, „Învăţăturile către fiul său Theodosie” îşi povăţuieşte urmaşii: „Nu trăiţi ca pasărea aceea ce se cheamă cuc, care-şi dă ouăle de le clocesc alte păsări şi scot puii, ci fiţi ca şoimii şi vă păziţi cuibul vostru.”
În drama „Răzvan şi Vidra” de B. P. Hasdeu, fostul „rob pentru un galben”, Răzvan, când hatmanul polonez îi cere să lupte împotriva Moldovei pentru că „patria ubi bene, îi răspunde cu demnitate şi într-un spirit înalt patriotic: „Nu, hatmane! Niciodată!/ Fie pâinea cât de rea, / Tot mai dulce mi se pare, când o ştiu din ţara mea!”.
Pentru poetul Ion Neniţescu ţara lui este:
„Acolo unde-s nalţi stejari şi cât stejarii nalţi îmi cresc/ Flăcăi cu piepturile tari, ce moartea-n faţă o privesc;/ Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc,/ Acolo eu să mor aş vrea, acolo vreau eu să trăiesc”!
Alexandru Macedonski, în poezia „Ce-aş vrea?” exprimă o dorinţă patriotică:
„Aş vrea virtutea să triumfe,/ Viciul să piară de noi zdrobit/ Şi România să prospere,/ Să se înalţe neamu-mi iubit!”.
În „România pitorească”, Al. Vlahuţă face un frumos portret al poporului român: „În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinţe, am găsit izvorul curat al frumoaselor lui cântece şi tot înţelesul istoric al trăiniciei şi al stăruinţei noastre pe acest pământ”… „În adevăr, suferinţele au pus o blândeţe divină pe figura ţăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi şi limba lui e dulce şi plină de mângâieri”… „Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt român!”.
Într-o formulare succintă şi deosebit de expresivă, istoricul, scriitorul şi filozoful francez Edgar Quinet, în lucrarea „Românii”, referindu-se la poporul român spunea: „O lacrimă-i tremură in glas şi graiul lui e un suspin”.
Marele nostru prozator Marin Preda afirma că „sentimentul patriotic este o realitate metafizică, iar absenţa lui, o fatalitate generatoare de nenorociri”. Şi Nichita Stănescu a exprimat idei demne de reţinut cu privire la patrie şi patriotism: „A-ţi servi în mod total ţara nu este o obedienţă, ci o fericire.”.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
