La curtea lui Urmuz - Big Brother
Am preluat termenul englezesc din celebrul roman „1984” al lui George Orwell, pentru că el, termenul, este deja intrat ca atare în limbajul curent, ca nume pentru o entitate, statul în speţă, ca sumă a „organelor” sale, care vede tot, aude tot, ţine minte tot. O utopie negativă la Orwell (variante alternative, primele pot fi tendenţios de semnificativ alese: cacotopie, kakotopie, anti-utopie, contra-utopie), pe zi ce trece, tot mai aproape de realitate.
Acum vreo cinci ani, eram prin Bucureşti, cu doi doctoranzi chinezi în maşină, nu mai ştiu ce regulă de circulaţie am încălcat – una minoră, să nu vă închipuiţi că… – justificând cu „nu se vede niciun poliţist pe aproape”, la care unul dintre pasagerii mei m-a întrebat, oarecum ironic, „dar camerele de luat vederi nu v-au văzut?” Am avut o revelaţie, amintindu-mi că prin China am remarcat, într-adevăr, că la mai toate intersecţiile sunt camere de luat vederi, iar China este înaintea lumii din acest punct de vedere, al supravegherii.
Între timp, lucrurile au evoluat spectaculos, odată cu inteligenţa artificială, cu tehnologia (vezi 5G) şi cu interesele – ale statului (la vreme de pandemie), ale corporaţiilor, ale „serviciilor” de tot felul, mai la vedere sau mai discrete. Un telefon inteligent poate fi localizat „la centimetru”, un server poate memora toate întâlnirile între telefoane, dacă unul a fost „testat pozitiv” cu covid, toate cele cu care el a intrat în contact sunt identificate imediat. „Anchetă epidemiologică” la distanţa unui click, cum s-ar zice. Detaliul că telefonul ar putea fi folosit de altcineva decât de posesorul presupus de compania telefonică, deci şi de orice „utilizator discret” al serverului acesteia, complică puţin, dar numai puţin, lucrurile.
O să-mi spuneţi că nu este nicio problemă, de supraveghere să se teamă cei care fac rele. Aşa am zis şi eu de multe ori, numai că lucrurile sunt foarte complexe. Nu mă refer la bulele în care ne plasăm pe reţelele zise de socializare, la informaţia, aparent inocentă, pe care o diseminăm cu nonşalanţă şi care fac banală clasificarea noastră, făcându-ne victime ale publicităţii comerciale şi ale manipulării de orice fel, inclusiv politice. Există însă detalii şi mai subtile. De pildă, ne expunem clasificărilor şi prin simpla plată cu cardul, la farmacie sau la supermarket. Se ştie astfel ce cumpărăm, cât de des cumpărăm, ce preferinţe şi ce boli avem. Iarăşi victime ale publicităţii, dar şi subiect al caracterizării, de exemplu, pentru firmele de asigurări, pentru bănci.
N-am spus că în toate cazurile e de rău. Dacă sunt clasificat ca mare cumpărător de bere de la magazinul Cutare, e în acelaşi timp posibil să nu primesc un post de şofer la o firmă, bănuit fiind (eventual de un program de calculator, sever şi inuman) că nu sunt de încredere, dar este posibil şi ca aprovizionarea cu bere a magazinului Cutare să se facă mai ritmic, pentru a-mi lua mie, tot ritmic, banii pe bere. Şi câte altele asemenea se pot imagina.
La limită, trăind total la vedere (pentru tot mai multe „entităţi”), ne apropiem de spusa filosofului grec, care ne sfătuia să ne purtăm ca şi când casele noastre ar avea pereţi de sticlă. Tot la limită, atingem astfel starea de perihoreză spre care ne cheamă însuşi Iisus Hristos, de „transparenţă totală, intra-participare, concomitenţă, unitate în diversitate sau distincţie fără separare”. Am citat din articolul „Trăind sub continuă supraveghere: identitate, transparenţă, perihoreză”, de preotul-scriitor-profesor Theodor Damian (New York), apărut în revista „Curtea de la Argeş”, numerele din septembrie şi octombrie 2020. Cititorul este îndemnat să-l parcurgă – şi să ia aminte!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
