Menirea artei şi a artistului în societate. Caracterul naţional al artei
Motto: „Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a releva frumuseţile lumii.”
C.Brâncuşi
Relevând frumuseţile lumii, precum şi celelalte valori superioare - binele, adevărul şi dragostea - artistul îi învaţă pe oameni să trăiască în armonie, iar aceasta înseamnă pace, bucurie, linişte sufletească. În acelaşi timp, arta sporeşte omenia şi înţelegerea dintre oameni. Valorile superioare ale artei sunt multiple: purifică şi înalţă pe om, având, deci, o funcţie cathartică prin care îl eliberează pe om de eegoism - "sâmburele răului din om" - cum spunea Titu Maiorescu şi îi înnobilează sufletul cu sentimente superioare: dragoste faţă de lume şi de semeni, respect pentru adevăr, dorinţa de a face bine. Marii creatori de frumos (scriitori, compozitori, artişti plastici), prin creaţiile lor artistice trezesc şi întăresc puterile spirituale ale omului şi, prin aceasta, contribuie la desăvârşirea lui. În acest articol vom urmări, mai întâi, gândurile unor artişti de geniu, pe care poporul român i-a dăruit culturii universale. Sculptorul C. Brâncuşi afirma că "misiunea artei este să creeze bucurie". Crezul artistic al lui Brâncuşi (în limba dacă însemna dârz) era: "Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav". În Panteonul lumii, alături de Brâncuşi, de Eminescu, precum şi de alte glorii ale românilor, care au îmbogăţit şi înnobilat viaţa oamenilor de pretutindeni prin creaţia lor, se află şi genialul compozitor, violonist, dirijor şi pianist George Enescu. Crezul lui Enescu era că "arta trebuie să mângâie şi să unească", iar despre muzică spunea că "este o putere spirituală în stare să lege pe toţi oamenii între ei". Cei doi creatori geniali erau convinşi că arta sporeşte omenia şi dragostea dintre oameni, iar aceasta înseamnă pace, bucurie şi fericire.
Frumosul artistic se caracterizează prin armonia dintre conţinut şi formă, prin proporţie şi echilibru, prin natura sentimentelor şi a ideilor exprimate, generând astfel stări de admiraţie, de încântare şi de satisfacţie intelectuală. Frumosul stimulează trăirea spirituală şi prin aceasta contribuie la desăvârşirea lui. Scriitorul Ion Agârbiceanu spunea că "arta îl face pe om mai stăpân pe instinctele primare", iar Liviu Rebreanu afirma: "Creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii". În concepţia lui Titu Maiorescu frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă şi exemplifica prin versurile lui Mihai Eminescu din tabloul prin care poetul fixează momentul de odihnă a ostaşilor români după marea biruinţă de la Rovine împotriva turcilor, tablou din "Scrisoarea III" : "Pe când oastea se aşază, iată soarele apune,/ Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune/ Cu un nimb de biruinţă: fulger lung încremenit/ Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit/ Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una/ Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:/ Doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi somn/ Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn/ Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte/ S-o trimită dragii sale, de la Argeş mai departe".
Entuziasmat de frumuseţea acestor versuri, Titu Maiorescu a afirmat: "Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea". Prin publicistica sa, M. Eminescu a militat pentru a dovedi geniul autentic al poporului român şi s-a străduit să impună în artă realităţile româneşti, convins fiind că singurele realităţi ce ar putea interesa pe alţii sunt cele naţionale, precum în poeziile "Scrisoarea III", "Sara pe deal", "Pe lângă plopii fără soţ", "Epigonii", "Dorinţa", "Revedere" ş.a. unde peisajele zugrăvite aparţin spaţiului românesc. Peste ani, Liviu Rebreanu - considerat de mulţi istorici şi critici literari - cel mai de seamă romancier român - afirma: "Dincolo de hotare nu va trece decât scriitorul care a reuşit să exprime sufletul specific românesc" şi continua: "Numai prin ce avem deosebit de alţii putem interesa pe alţii. Internaţional în artă e tot ce e mai naţional". Şi, într-adevăr, principalele romane ale lui L. Rebreanu au un pronunţat caracter naţional: "Ion", "Pădurea spânzuraţilor", "Ciuleandra", "Răscoala".
Contemporanul acestuia, Camil Petrescu exprima acelaşi punct de vedere: "Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat", iar opera lui ilustrează acest crez prin creaţiile: "Un om între oameni", "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", "Patul lui Procust", precum şi dramele: "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Bălcescu" ş.a.
Caracterul naţional al artei autentice a fost afirmat şi de mari scriitori şi artişti ai lumii. Genialul pictor, grafician şi eseist spaniol Salvador Dali spunea: "Fără dimensiunea exactă a caracterului naţional al unei opere de artă nu poate fi vorba de integrarea ei în universalitate".
Poetul-filozof Lucian Blaga ne-a învăţat că trebuie "să fim noi înşine sub stelele noastre şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei tot ei înşişi sub stelele lor". Idei asemănătoare au exprimat Titu Maiorescu şi Constantin Noica. Primul afirma: "Să fim naţionali cu faţa spre universalitate", iar C. Noica îi îndemna pe artişti: "În alte ceruri să priveşti şi sub cerul lumii tale să visezi".
Marii noştri scriitori, muzicieni, pictori şi sculptori, filozofi ai culturii, etnografi şi etnologi au identificat şi explicat în ce constă specificul de structură al sufletului românesc, de unde provine şi cum este exprimat în operele de artă. Vitregia istoriei a silit neamul românesc, ca timp de secole, să se interiorizeze spiritualiceşte, să se adâncească în propriile tradiţii spirituale, fapt ce a rodit extraordinar la nivelul creaţiei populare, iar mai târziu, şi al celei culte. Marile creaţii ale românilor revelează un univers spiritual specific, rezultat din matricea noastră stilistică - pusă în evidenţă de filozoful Lucian Blaga. În acest orizont cultural au creat Eminescu, Enescu, Brâncuşi - care alcătuiesc trinitatea genială a românilor. Din aceeaşi matrice stilistică s-au născut şi creaţiile lui Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, M. Sadoveanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Aron Cotruş, Ion Pillat, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu; Ştefan Luchian, Nicolae Grigorescu, Ciprian Porumbescu etc, etc.
În creaţiile celor mai mulţi dintre aceştia se identifică un fond sufletesc comun: sentimentele de dor şi duioşie - sentimente complexe şi bogate în rezonanţe lirice. Dorul şi duioşia se exprimă prin surâs şi lăcrimare, un surâs al încrederii în viaţă, al speranţei şi o lăcrimare a nostalgiei şi a resemnării. Dorul este identificat în multe poezii eminesciene, în "Rapsodiile" lui George Enescu şi în alte creaţii ale genialului nostru compozitor, care spunea: "Avem în cântecele noastre o atmosferă unică, un simţământ nostalgic".
"Poema română" - compusă la Paris, la vârsta de 16 ani a fost apreciată ca o tresărire a nostalgiei pentru ţară, pentru peisajele copilăriei, nostalgie pe care o trăia la Paris adolescentul Enescu. La vârsta maturităţii, genialul compozitor şi interpret mărturisea: "Nimic nu poate desface legătura mea cu pământul, cu cerul şi cu apele Moldovei. Pământul natal, cu tot ce e pe el, îl purtăm toată viaţa în noi şi e prezent în cântec, în poem, în piatra cioplită, în pânza pictată, ca şi în fapte. Fără el am fi serbezi". La 19 ani, George Enescu a interpretat, tot la Paris, ca solist la vioară, o operă de Beethoven, după care criticii francezi au afirmat că arcuşul lui Enescu stăpâneşte secretul unei vibraţii urzite dintr-o lacrimă şi o mângâiere. Emoţionante sunt şi cuvintele lui C. Brâncuşi: "Nu uita! Rădăcinile care te leagă de un pământ anume, inevitabil te leagă şi de un anume meridian ceresc". Opera fundamentală a acestuia - Ansamblul de la Târgu-Jiu, într-o primă viziune a autorului, simbolizează "Calea neamului", înfăţişând: Masa Uriaşilor (a Novacilor), cântând opera de glorie a străbunilor preistorici, descendenţa noastră din eroi legendari; Poarta sărutului reprezintă rezistenţa şi supravieţuirea noastră prin hore, dans, sărut, viaţă; Coloana recunoştinţei este un omagiu adus nu numai eroilor de la Târgu-Jiu din Primul Război Mondial, ci tuturor înaintaşilor care, prin sacrificiul lor, ne-au transmis viaţa şi moştenirea. Dorul şi duioşia, "dealurile încrederii şi văile resemnării" sunt excepţional exprimate şi în "Balada" lui Ciprian Porumbescu.
Prin asemenea structuri arhetipale ale sufletului românesc se explică încrederea în viaţă a românului - rămas integru, cu forţă creatoare şi cu încredere în viaţă. Sentimentul că viaţa este trecătoare nu-l împinge pe român nici la dispreţuirea vieţii, dar nici la alunecarea în neant, la disperare. De aici încrederea românilor în muncă şi în artă, în trăirea echilibrată şi armonioasă a vieţii.
Aşadar, caracterul naţional al unei opere de artă se poate dobândi numai dacă artistul se adânceşte în propria noastră fiinţă naţională, în modul nostru unic de a fi în lume. Şi prin aceasta îşi asigură intrarea în universalitate.
Ți-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
