La curtea lui Urmuz - O dezbatere despre corectitudinea politică
A avut loc pe 18 mai 2018, la Toronto, Canada, în cadrul „dezbaterilor Munk”, organizate periodic de Fundaţia Aurea, înfiinţată de Peter Munk (1927-2018 - a murit cu puţin timp înainte de întâlnirea în discuţie), un filantrop implicat în multe alte iniţiative, una fiind Şcoala Munk de Afaceri Internaţionale şi Politici Publice din campusul Universităţii din Toronto. Era al zecelea an de când se organizau asemenea dezbateri publice, cu participare masivă (3000 de spectatori în sală), bună mediatizare, iar, la final, o carte, tradusă în româneşte la Editura Trei, Bucureşti, 2019. Titlul cărţii este chiar „Corectitudinea politică. Munk Debates” şi are pe copertă, ca autori, pe cei patru „combatanţi”, doi dintre ei fiind apărători ai corectitudinii politice (de acum, CO, fără a se confunda cu asfixiantul monoxid de carbon, chiar dacă, se spune, nimic nu e întâmplător…) şi doi fiind adversari ai CO. Aceştia sunt Michael Eric Dyson, negru american, pastor baptist, Michele Goldberg, ziaristă, şi, respectiv, Stephen Fry, actor, scenarist, regizor, homosexual declarat, şi Jordan Peterson, psiholog canadian, profesor la Universitatea din Toronto.
Patru persoane educate, notorii, extrem de interesante. Cel mai aprig avocat al CO este pastorul, foarte bun vorbitor, predicator fiind, autor a peste 20 de cărţi, convins că „albii sunt de vină”. Mult mai ponderată este ziarista (născută în 1975, cea mai tânără de pe scenă), care admite de la început că CO a dus la exagerări, dar pledează doct şi convingător pentru „egalitatea de şanse” a femeilor, agresivă şi ea uneori, mai ales cu Jordan Peterson, care are „păcate” din acest punct de vedere, al feminismului. Apropo: J. Peterson are milioane de vizualizări pe YouTube, iar cartea sa „12 reguli de viaţă. Un antidot la haosul din jurul nostru” (tradusă şi aceasta la Editura Trei, în 2018) este bestseller internaţional. Cel mai interesant-contradictoriu este adversarul CO Stephen Fry, „stângist moderat, dar nu progresist”, „Ca bărbat gay, nu-mi pasă dacă cineva vrea să strige în gura mare: Poponarule!”… Citatele sunt din interviul pe care Rudyard Griffiths, editorul cărţii şi preşedintele dezbaterilor Munk, moderatorul acestora, i-l ia lui S. Frey, înainte de dezbaterea publică – cartea se deschide cu cele patru interviuri, în care protagoniştii se prezintă şi-şi expun şi ideile la care ţin.
Dezbaterea însăşi pleacă de la o „moţiune” (terminologie tipic americănească), anume afirmaţia „Ceea ce tu numeşti corectitudine politică eu numesc progres”. Deşi formulată oarecum în favoarea CO, doar 37% dintre spectatori au votat la începutul întâlnirii pentru, cu menţiunea că 87% s-au declarat deschişi la a-şi schimba opţiunea în urma discuţiilor; iar o parte chiar şi le-au schimbat, pentru că, după dezbatere, numai 30% au mai votat în favoarea moţiunii. Aşadar, au câştigat confruntarea adversarii CO, ceea ce e reconfortant: până şi „la ea acasă”, CO pierde teren, ceea ce se observă de mai mult timp. (Asta nu a împiedicat „pandemia de violenţă”, „rasismul anti-rasist” care a cuprins SUA în primăvara-vara acestui an.)
Dezbaterea în sine este remarcabilă, un model de dispută publică dură, de lungă durată, dusă însă cu argumente, referinţe, idei subtile, diversiuni intelectuale, eschive, citate. Multe dintre pagini sunt dense, trebuie citite şi răscitite, trebuie umblat eventual şi prin bibliografie (doar un exemplu: relaţia dintre individ şi grup, de la Iluminism încoace, primul având drepturi şi responsabilităţi, grupurile pretinzând mai ales drepturi etc.). Nu intru în detalii, recomand însă parcurgerea cărţii şi, mai ales, pe Jordan Peterson, „unul dintre cei mai importanţi gânditori care au apărut pe scena mondială în ultimii ani” (descriere din „The Spectator”, reprodusă pe manşeta ultimei coperte).
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
