Despre puterea şi rolul educaţiei în societatea contemporană
Motto: „Biologia ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte.” Confucius- filozof chinez (551-479 î.Hr.)
Într-un sens mai larg, prin educaţie se înţelege procesul prin care se formează, se dezvoltă şi se maturizează laturile fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, moralul, cognitivul, afectivul, esteticul, volitivul.
Aşadar, prin educaţie, omul, din simplă fiinţă umană, trebuie să devină o fiinţă conştientă de sine şi de ceilalţi, care să se ghideze în viaţă după valorile superioare: ale adevărului (cognitive), ale eticii (morale), ale frumosului (estetice), ale credinţei. Fără educaţie, individul uman va acţiona ca o simplă fiinţă biologică, după instincte, care, în cele mai multe împrejurări, sunt fie agresive, fie de apărare. Omul nu se poate forma decât prin educaţie şi autoeducaţie: în familie, în şcoală şi în societate, toate contribuind la o educaţie permanentă şi multilaterală. La formarea şi dezvoltarea armonioasă a individului uman pentru a deveni o personalitate a societăţii contribuie şi alţi doi factori: ereditatea şi mediul social. Fără unul dintre aceşti trei factori (ereditate, mediu şi educaţie), individul uman nu poate deveni persoană şi, în perspectivă, personalitate. Personalitatea este subiectul uman în trei înfăţisări: subiect pragmatic - om al acţiunii (homo faber), cel ce transformă lumea şi tinde să o stăpânească; subiect epistemic - om al cunoaşterii (homo sapiens), cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume, omul care se foloseşte de cunoştinţele asimilate şi participă la procesul gigantic şi nelimitat de cunoaştere, proces înfăptuit de omenire; subiect axiologic - purtător şi generator al valorilor (homo valens), acea persoană care a intrat sub imperiul culturii şi se ghidează în societate după valorile credinţei, ale adevărului, frumosului şi binelui, conferind astfel un sens superior propriei sale vieţi.
Dacă omul ca subiect pragmatic şi ca subiect epistemic a ajuns să cunoască universul şi să stăpânească, în parte, lumea, ca subiect axiologic, după care să se călăuzească în viaţă, a rămas subdezvoltat: egoist, individualist, mincinos, şantajist etc.
Pentru formarea individului uman ca factor activ în societate, un rol fundamental îl are munca. Marele iluminist francez - Voltaire spunea că: „munca alungă din preajma noastră trei rele: sărăcia, viciul şi plictiseala”. Este atâta adevăr în această cugetare, încât ar trebui ca orice om - copil, adolescent, tânăr, adult, vârstnic - să o ia drept călăuză în viaţă, iar familia, şcoala şi societatea, în frunte cu autorităţile statului să îi acorde rolul fundamental în educarea , autoeducarea şi reeducarea omului de orice vârstă. Prin muncă omul devine mai bun şi mai înţelegător cu semenii, mai cinstit, înlătură sărăcia şi viciile. În muncă se găsesc stările de bucurie şi mulţumire sufletească, de plăcere şi linişte. Prin muncă şi sub controlul permanent al raţiunii, omul nu poate fi ispitit de „plăcerile” viciului. Munca permanentă duce la înlăturarea cerşetoriei, a furtului, la înlăturarea crimei şi a tâlhăriei. Dimpotrivă, trândăvia şi lenea duc la sărăcie şi trezesc pornirile primitive cu urmările cunoscute: cerşit, furt, jaf. Aşadar, munca este, în primul rând, o necesitate pentru om, dar şi o sfântă datorie pentru familie şi societate. Cunoscutul poet Alexandru Vlahuţă vedea în muncă „sănătatea, cinstea, puterea şi farmecul vieţii”: „Sfântă muncă e aceea/ Ce răsplata-n ea-şi găseşte”. Orice copil, adolescent, tânăr sau adult trebuie să înţeleagă şi să ştie că fără muncă permanentă nu se poate duce o viaţă cinstită şi lipsită de griji. Cine nu vrea să muncească va fi rob, îşi va mutila viaţa, iar mai devreme sau mai târziu va ajunge la închisoare.
Factorii de conducere a unei societăţi, de la orice nivel, trebuie să înlăture cauzele viciilor sociale, iar fundamentală între aceste cauze este lipsa muncii. Un conducător de localitate, regiune, ţară, numai când îi va vedea pe toţi supuşii săi lucrând în armonie şi cu voie bună, va putea rosti celebrele cuvinte ale lui Faust: „Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!”
Latinii ne-au lăsat, printre altele, şi această înţeleaptă cugetare: „Labor omnia vincit improbus”(„Munca stăruitoare învinge totul”).
Iată de ce, familia, şcoala şi societatea în ansamblul ei trebuie să-i educe pe copii, adolescenţi şi tineri în aşa fel, încât aceştia să vadă în muncă o binecuvântare şi mijlocul fundamental de a duce o viaţă cinstită şi respectată de semeni.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
