La curtea lui Urmuz - La bună reîntâlnire
A trecut vara, greu, din corona-motive (unde sunt verile de altădată?!...), suntem deja la jumătatea toamnei (calendaristice), va trece şi aceasta… Bun, şi la ce ne foloseşte, vorba unui banc sec în aparenţă, despre un cetăţean din Tecuci, care avea un motor… Pe vremuri, viruşii se speriau de ultraviolete, când dădea căldura se mutau prin emisfera de sud, acum ne-au lipit măşti pe faţă şi pe creier şi ne dau insistent prilej de bancuri, multe bune, mai toate râsu'-plânsu', că bizare anotimpuri vieţuim. Noroc cu alegerile, mai înviorează puţin atmosfera, ziarele, oraşul. Au trecut localele, vin ca mâine parlamentarele, dar cetăţeanul din Tecuci chicoteşte. Cu mască sau fără, politicienii arată la fel. Grijulii adică în ceea ce ne priveşte… şi optimişti…
Am folosit mai devreme cuvântul „bizar”. Era o trimitere la patronul rubricii, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, genialul Urmuz, cel trist şi incredibil de complex. Epistolele mele săptămânale de pe Dealul Olarilor (ca să amintesc şi de serialul de acum câţiva ani, „Vedere de pe Dealul Olarilor”) îi sunt închinate, fără a-i fi totdeauna şi direct dedicate. Ori de câte ori voi avea ocazia, voi vorbi despre cărţi, evenimente, gânduri legate de Urmuz, dar, în general, ca şi până acum, nu va exista nicio restricţie privind subiectele. O „bârfă” cu ţinte locale şi globale deopotrivă, aşa cum cititorul poate presupune, având, sper, experienţa serialelor anterioare. Pe cât se poate, lucid, cu umor, totdeauna de bună credinţă, din toate punctele de vedere. Promisiune de argeşean septuagenar…
Reamintesc că prima întâlnire „la curtea lui Urmuz” are data de 9 octombrie 2018. Îmi plac coincidenţele (uşor aranjate…), dar Brumărel de anul acesta nu are pe 9 o zi de miercuri - o (ne)potrivire de bun augur, ca şi 7 e un număr norocos. Iar ultima tabletă din rubrică a apărut pe 12 mai, a.c., cum se spune. Cele 77 de texte dintre cele două repere temporare au fost strânse în primăvara lui 2020 într-un volum, intitulat tot „La curtea lui Urmuz”, publicat de Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti.
Intenţia din spatele numelui rubricii este, cititorul o ştie, promovarea concitadinului nostru. Urmuz nu este numai cel mai important scriitor născut la Curtea de Argeş, el chiar este unul dintre cei mai importanţi scriitori români - şi nu numai, dacă îi ascultăm pe cei care-l consideră înainte-mergătorul lor, primul de menţionat fiind Eugen Ionescu. Nici nu vreau să-mi imaginez că există un cititor, că există un locuitor al oraşului care nu ştie nu numai că Urmuz s-a născut aici (pe 17 martie 1883), ci şi locul unde era casa în care s-a născut, „semnalat” cu o placă de bronz, aşezată pe o placă de granit negru, fixată pe peretele blocului de peste drum de Primărie. Sunt însă convins că, în schimb, foarte puţini localnici ştiu că la Muzeul Municipal aşteaptă prototipul de ghips al unui monument Urmuz, interesant şi inspirat, o posibilă atracţie turistică a oraşului nostru, dacă va ajunge să fie turnat într-un material potrivit şi aşezat în faţa plăcii de bronz. Ca şi portretul-basorelief, monumentul este opera sculptorului Radu Adrian, cel care a dăruit oraşului şi chipul lui Eminescu, din faţa Centrului de Cultură şi Arte.
Şi cărţi dedicate lui Urmuz au mai apărut între timp. Le voi prezenta pe toate, acum anunţ doar una, cea mai importantă pentru „urmuzologie” (da, se conturează deja o asemenea „ştiinţă”), scrisă de scriitorul-profesor piteştean Lucian Costache, „Urmuz sau Despre paradox”. Este aproape tipărită, în „Biblioteca revistei Curtea de la Argeş” - căci şi revista trudeşte întru cunoaşterea lui Urmuz.
Un gând bun la reîntâlnire, cu o urare „de sezon”: „rămâneţi negativi!”…
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
