Ion Radu (14 ianuarie 1932, Arefu - 14 decembrie 2018, Curtea de Argeş), poet al vechii Cetăţi de Scaun a Basarabilor
Despre viaţa şi activitatea poetului Ion Radu, o personalitate complexă, care impresionează prin trăiri intense şi rodnice, nu putem vorbi decât cu deosebită admiraţie, respect şi preţuire… Poet, prozator, folclorist, activist cultural, pedagog şi professor, Ion Radu a văzut lumina vieţii, la 14 ianuarie 1932, pe plaiurile pitoreşti ale Hăreşoaiei din Areful Argeşului, un sat agăţat pe trepte de munte, în vecinătatea legendarei Cetăţi Poenari, numită şi Cetatea lui Vlad Ţepş. Era primul din cei zece copii ai unei distinse şi respectate familiei de ţărani arefeni, Maria şi Constantin Radu, oameni harnici şi iubitori de neam. Zămislit parcă din "durere şi cântec", aşa cum se autodefinea într-o poezie, băiatul din Arefu a înfruntat încă din copilărie, cu demnitate, durităţile vieţii aspre, crescut fiind într-o lume plină de zbucium şi sărăcie. Izvorâtă din durere adâncă, poezia lui exprimă un mod de existenţă, pentru că doar prin durere sufletul omului se purifică; emană o vastă paletă de trăiri şi sentimente, din care nu lipseşte speranţa într-o viaţă mai bună: "Copilărie n-am avut... Pot spune/ Că mai curând m-am prins de ea în fugă:/ De mic copil am fost un fel de slugă/ La doi stăpâni... Ce zile mi-au fost bune?// Tata pe front, iar mama,/ Cu cinci copii, bolnavă,/ Şi-a pus nădejdea casei toată-n mine,/ Eu fiind băiatul cel dintâi, vezi bine;/ Apoi potopul, seceta şi-o gravă/ Întoarcere spre vechi apocalipse/ Ce bântuiau cu groază pe la sate"... (Copilărie frântă, p. 53).
Ion Radu a absolvit clasele primare în satul natal (1942), apoi a intrat ucenic la doi stăpâni: Costică Ghiţă din Căpăţâneni şi Ion Roman din comuna Brăduleţ (1942-1946). A urmat Şcoala Medie în com. Corbeni (1951-1952), apoi, Şcoala Medie Tehnică Industria Lemnului şi, succesiv, Liceul "Vlaicu Vodă" din Curtea de Argeş şi Liceul "Nicolae Bălcescu", din Piteşti, unde şi-a susţinut şi bacalaureatul, în 1966. A fost licenţiat al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti (1978). A lucrat ca tehnician la Trustul nr. 2 Construcţii Bucureşti (1955), la Întreprinderea Minieră Banat (1955-1960). În perioada 1960-1962 a lucrat ca merceolog la IRIL Curtea de Argeş, unde a instruit şi brigăzile artistice, apoi ca instructor artistic şi distribuitor de materiale la Fabrica de Confecţii din Curtea de Argeş (1962-1964). Fiind scos din producţie, în următorii patru ani (1964-1968) a lucrat ca instructor metodist pentru formaţii artistice la Consiliul Sindical Raional Curtea de Argeş, iar în perioada 1973-1974, ca metodist artistic la Casa de Cultură "George Topîrceanu" din Curtea de Argeş. Pentru un an s-a angajat în funcţia de casier principal la Cooperativa “Unirea Meşteşugarilor” din Curtea de Argeş, unde a instruit şi brigada artistică a cooperativei. În perioada 1978-1994 a lucrat în învăţământ, ca profesor de Istorie şi Filozofie, mai întâi la Şcoala Generală din Stolnici, apoi la Şcoala Specială-Profesională din Şuici, iar, în final, la Şcoala Generală Corbeni, cu completare de catedră la Liceul din Corbeni. Trebuie menţionat că în familia Rafila şi Ion Radu s-au născut din Lumină şi Iubire cinci fete frumoase şi talentate. Din nefericire, în data de 11 februarie 1959, una dintre fete, micuţa Nicoleta, a urcat la Ceruri "cu îngerii de mână", la frageda vârstă de trei luni şi trei săptămâni: "Cu zâmbetul pe buze ne-ai privit/ Pe toţi la rând şi-apoi ai adormit.// În pumnii mici ai prins un pui de dor/ Şi îngerii te-au luat în ceata lor.// Te-ai dus în somn adânc, fără sfârşit,/ Şi noi în lacrimi toţi ne-am prăbuşit" (Nici patru luni, p. 11). Din fericire, celelalte patru fete, Doina, Narciza, Rodica şi Oana au crescut frumos, într-o familie unită, binecuvântată şi întemeiată pe iubire şi înţelegere divină. Fetele au îndrăgit şcoala, au urmat studii superiore, s-au realizat profesional şi, astăzi, spre bucuria părinţilor, toate şi-au făurit cariere profesionale deosebit de frumoase.
Din adânca fântână a eului poetic, izvorâtă parcă din sfânt picior voievodal de munte, poetul Ion Radu are o bogată bibliografie, din care a extras esenţa lirică, poezii de suflet, pe care le-a grupat în peste 30 de volume (plachete) editate cu multă trudă, ajutat şi de familie. Din creaţiile sale amintim volumele: "Dor de casă" (Ed. Tip Naste, Piteşti, 2007); "Lângă tâmplele verii" (Ed. Tip Naste, Piteşti, 2007); "Dacă n-am avea amintiri" (Proză; Ed. Tip Naste, Piteşti, 2007); "Pe apa sâmbetei" (proză; Ed. Tip Naste, Piteşti, 2007); "Sunt şi flori care mor primăvara" (Versuri; Ed. Contrafort, Craiova, 2008); "Adam caută lumea" (Versuri, Ed. Contrafort, Craiova, 2008); "Dincolo de amurg" (Versuri, Ed. Meşterul Manole, Curtea de Argeş, 2008); "Mai sus c-o palmă de vultur" (Versuri, Ed. Contrafort, Craiova, 2009); "Primăvară în decembrie" (Versuri, Ed. Contrafort, Craiova, 2009); "Ar fi urât pământul fără noi" (Versuri, Ed. Contrafort, Craiova, 2009); "Am nevoie de dragoste" (Versuri, Ed. Tip Naste, Piteşti, 2009); "Mai greu c-o lacrimă" (Versuri, Ed. Tip Naste, Piteşti, 2009); "Ninsorile iubirii" (Versuri, Ed. Tip Naste, Piteşti, 2009); "La pragul serii" (Versuri, Ed. Tip Naste, Piteşti, 2009); "Pământuri fulgerate" (Versuri, f. ed. Piteşti, 2009); "Sonetul şi lumea lui interioară" (F. ed. Piteşti, 2017).
De la fetele sale am aflat că poetul a mai lăsat în manuscris cel puţin zece volume, pe care n-a reuşit să le editeze în timpul vieţii. Unul dintre volume se numeşte “Viaţa Maicii Domnului” şi cuprinde poeme de inspiraţie religioasă, dedicate naşterii şi adormirii Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului. O lumină din adâncuri s-a ţesut printre ramuri de gând, ca un izvor în clocot de căutări, în armonii de forţă spirituală. Cu această forţă, Ion Radu are puterea şi luciditatea de a privi în sine şi de a se autodefini, cu trupul făcut din dragoste şi din iubire părintească: “Că trupul meu e un fluid subţire / Din dragoste făcut şi din iubire”. Cu emoţii şi tandreţe, el îşi îndreaptă cu gingăşie pana spre “Fântâna părinţilor” arefeni, din care şi-a sorbit cu sete viaţa şi talentul liric. Înzestrat cu înţelepciune divină, Ion Radu recurge la simboluri în lirismul său metaforic, pentru a sensibiliza inimile cititorilor: “Fântâna-i poartă ochiul tatii/ Venit cu sete din adânc/ Să vadă cerul cum se frânge,/ În două lacrimi care plâng" (Fântâna părinţilor). Cât despre mamă, plecată prea devreme în lumea îngerilor, lasă în urmă un gol imens de nerecuperat vreodată: “Mi-a luat lumina ochilor dintâi/ Şi stelele mi le-a lăsat pustii” (Când a plecat mămica). Părinţii rămaşi doar în amintire au rămas pentru toată viaţa nişte “icoane divine”, ca nişte brazi tăcuţi, care au trecut prin vremuri vitrege: “Prin grădina cu pruni/ Se întâlnesc sub razele lunii/ Tata şi mama - doi brazi/ Bătuţi de vânturi şi îndoiţi de furtuni”. Lor li se cuvine sfânta recunoştinţă pentru împlinirea fiului: “Tata mi-a picurat sufletul/ Cu durerea din el,/ Să mă facă lumină,/ Mama mi-a ridicat ciutura/ Din fântâna împlinirii,/ Să mă satur de lume./ Şi iată-mă legat de univers!" (Filiaţie).
Conştient de înfruntarea timpului prin mesajul poetic ca durată, poetul sugerează prin vers speranţe de nemurire: “Şi-n ciuda unor sorţi neînduplecate, / Eu voi trăi cât timpurile toate” (Cât timpurile toate). De fapt, poezia lui Ion Radu caută idei simple, de profundă sensibilitate şi dragoste faţă de meleagurile natale: “Te-am purtat prin lume călător,/ Ţara mea şi plaiul meu de dor” (Plaiul meu de dor, p. 88). Din dragoste pentru oraşul său adoptiv şi ca Fiu al Argeşului, poetul Ion Radu dedică volumul „Mai sus c-o palmă de vulturi” (Ed. Contrafort, Craiova, 2009) vechii Cetăţi de Scaun a Basarabilor, acestui colţ de rai unic în România, în care odihnesc nu numai Regii României, ci şi umbrele amintirilor istorice. Curtea de Argeş, devenit astăzi „Oraşul Regal”, rămâne pentru eternitate Catedrala neamului Românesc, un loc sfânt unde Dumnezeu a deschis porţile bătrânilor întemeietori sub luminile divine ale Mănăstirii Meşterului Manole. „Mai sus c-o palmă de vulturi” cuprinde două cicluri de versuri: „Curtea Veche”, cu 48 de poezii şi „Mai sus c-o palmă de vulturi”, cu 51 de poezii. Numai simpla enumerare a unor titluri semnificative - „Prin Decebal coborâtor din zei”, „Biserica Domnească”, „Mormântul lui Negru Vodă”, „Posada”, „Parada Voievozilor”, „Vlaicu Vodă”, „Sabia lui Mircea”, „Când trec voievozii”, „Moartea zidarului”, „Cetatea Argeşului”, „Poartă de Curte Veche”, „Luceafărul” şi altele ne oferă imaginea legendară, panoramică, a vechii capitale a Ţării Româneşti. Ca un veritabil „Poet al Cetăţii Basarabilor”, dar şi ca profesor de Istorie, Ion Radu abordează teme istorice profunde, evocând cu emoţii şi talent principalele „Comori monumentale” al oraşului Curtea de Argeş. Imagini metaforice, încărcate de simboluri, care sugerează vechimea acestei localităţi, cu vestigiile sale istorice, descoperim în poezia „Curtea de Argeş”: „Te-am văzut urcând/ Mai sus c-o palmă de vulturi,/ Coborând/ Cu voievodalele ziduri în seară,/ Aureolând turnuri/ Şi veacuri răsucite spre cer,/ Ca nişte degete/ Sculptând infinitul” (p. 31, 1972). De asemenea, în poezia „Cetatea Argeşului”, poetul face un elogiu creatorilor argeşeni, care au cioplit cu trudă temeliile cetăţii: „Curtea de Argeş, cetatea/ Primilor cioplitori în statui/ Şi-n durere, clopot suind/ Lângă iezi de lumină şi soare” (p. 27, 1973). Ivit din rădăcina vieţii unui popor viteaz, crescut cu sevele din brazda perenă a unui neam de domn, poetul se înfăţişează în solemna-i togă cu o declaraţie din care se elimină echivocul: „O, neam de domn, în mine încă treaz,/ Pe şold purtând nebiruită spadă,/ Din sânge dac şi suflet de viteaz/ Mă trag şi eu cu nume de Posadă” (La ceas târziu, 1975, p. 19).
Întâia mare realizare literară argeşeană „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, constituie pentru Ion Radu un motiv de evocare lirică în poezia „Să nu uiţi, Teodosie”: „Te-nvăţ acum ca pe un fiu de domn/ Şi-ţi las o ţară, floare de poveste,/ Dator îi fii s-o aperi vitejeşte,/ Punând duşmanul faşă peste somn” (p. 28). Ca-ntr-un album spiritual şi cultural, poetul a adunat atât de multe frământări sufleteşti şi spirituale, încât astăzi provoacă cititorilor alte profunde frământări sufleteşti... De aceea, ideile lirice pot fi comparate cu un zbor vulturesc deasupra genunelor lumii şi ale sufletului, poetul năzuind să devină un inspirat condei vizionar, un zeu în armură de foc, ca speranţă pentru oameni, un clopot vestitor de vremuri mai bune, un far de lumină în întunericul nopţii: „Dragii mei munţi, ce n-aş da să vă ştiu/ Cântec aspru viscolind mereu peste scuturi,/ Zeu în armură de foc să mă ţiu/ Cer arcuind, mai sus c-o palmă de vulturi” (Mai sus c-o palmă de vulturi, p. 52). Crezul său poetic este mai pregnant parcă în poezia-testament „Dor de casă”, în care vocea sa, „ca o vioară tremurândă”, cântă manifestând vizionar: „De-oi fi cândva/ Foşnirea unui plop/ Sau pisc/ Înzăpezit înspre pădure,/ De m-oi întoarce/ Vânturi spre lumină,/ Oglinda altor locuri/ Să mă fure// Amurg de-oi fi cândva/ Sau fapt de seară,/ potecă/ Rătăcită spre izvor,/ Tot mi-oi lăsa/ În vânturi o vioară,/ Să tremure / Din când în când de dor” (Dor de casă, Piteşti, 2007). ... Aşadar, poetul Ion Radu trecut prin această lume, „tăcut printre cuvinte”, discret, mângâindu-şi sufletul cu acurateţea imaginilor poetice, cu ineditul spaţiilor româneşti care prind viaţă sub pana inspiratoare a poetului, lasă moştenire o operă literară vastă, o poezie ca un ţipăt dinspre noaptea rece spre necunoscuta care urmează: „Cu tot ce am mai tânăr şi mai bun,/ Slobozitor în vremi de ape sfinte,/ Mă urc în om mai plin şi mai fierbinte/ Zăpezilor mereu să mă supun.// Şi-acolo-n ger, şi-n foc, înspre furtuni,/ Mă vreau catarg deschis şi bard, şi proră,/ Să-mi zboare caii către nord nebuni”... (Sonetul „Tăcut printre cuvinte”, din Revista Glasul Iubirii, iulie 2019, p. 1). Citind versuri din volumul „Sonetul şi lumea lui” (F.ed. Piteşti, 2017) ne cuprinde un fior rece şi înţelegem că opera lirică majoră este metafizică, prin mesajul integral evocat în jurul întrebărilor despre viaţă. Poezia este ea însăşi o ipostază a absolutului, cum spunea Eminescu, poetul care a contemplat absolutul din eternitatea durerii şi a nopţii, din lupta dramatică între conştiinţa şi destinul lui efemer… Aşadar, şi la Ion Radu, lirica sa filozofică se manifestă ca experienţă spirituală, ca înţelegere a eului liric în ordinea cosmică… De altfel, iubirea, natura, moartea şi peste toate puterea divină, sunt teme ale existenţei, pe care poetul le abordează, destinat fiind să trăiască în armonie cu lumea: „Într-un izvor de foc rămas închis”... De altfel, poetul argeşean caută o armonie cu lumea până în ultimele sale clipe de viaţă, când este nevoit să treacă peste timp, cu promisiuni şi reveniri, dar cu ameninţări hiperbolice: „Când n-o mai fi nici sete, nici trezire,/ S-or duce caii nopţii în galop/ Şi-n lumea mea, căzută-n adormire,/ Mă voi întoarce viscol şi potop” (Mă voi întoarce viscol şi potop, G.I., p. 1).
Trebuie menţionat că Ion Radu a lăsat moştenire o operă, ca sursă şi focar de cultură, pentru nepoţi şi pentru generaţiile de azi şi de mâine de români. Gândindu-se că în familia sa, urmaşii îl vor mai pomeni cu lacrimi de iubire, poetul le propune, din drumul său spre nemurire, un mesaj liniştitor adresat nepoţilor: “Când vor fi mari şi-or întreba de mine,/ Voi să le spuneţi că m-am dus departe,/ S-aprind un Soare dincolo de moarte/ Şi că am să vin cu Cerul după mine” (M-or căuta nepoţii...). După truda de-o viaţă pe câmpul presărat cu slove nemuritoare, când neamul creştin-ortodox se pregătea de sărbătoarea Crăciunului, Sufletul Poetului Ion Radu a plecat pentru totdeauna în eternitate, la 14 decembrie 2018, lângă îngeraşul lui din sânul pământului sfânt, pe care l-a iubit şi l-a slăvit în vers: “M-am învăţat cu luna lângă geam,/ Cu palme reci alunecând pe clape,/ Când stelele-şi coboară focu-n ape/ Şi eu mi-arunc în lacrimi câte-un neam" (Vânătoare de întuneric). În concluzie, în urma unor lecturi din volumele de versuri găsite în Biblioteca Municipală din Curtea de Argeş, afirm cu bucurie că argeşeanul Ion Radu se dovedeşte, într-adevăr, un mare poet al cetăţii, precum un munte ce urcă până la cer şi chiar "Mai sus c-o palmă de vulturi"...
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
