Nicolae Steinhardt - Părintele Nicolae de la Rohia şi testamentul său literar, "Jurnalul fericirii"
"Pe moralistul acesta cu faţa uscată de sfânt bizantin şi barba rebelă de rabin din nordul Moldovei îl zăresc uneori pe stradă: singur, adus puţin de spate, mereu zorit, preocupat mereu de ceva ce scapă înţelegerii mele", comentează Eugen Simion în "Scriitori români de azi, III" (Ed. Cartea Românească, 1984, p. 567). Scriitor, critic literar, eseist, jurist, doctor în drept constituţional, publicist, "Părintele Nicolae de la Rohia", cu numele de familie Nicu-Aurelian Steinhardt, s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon, de lângă Bucureşti, iar după o viaţă "împlinită prin suferinţă acumulată la maximum şi prin credinţă ortodoxă", a plecat la Ceruri în 29 martie 1989, la Baia Mare, "eliberat de presiunea durerii fizice şi a înjosirii condiţiei umane".
De origine evreiască, tatăl său Oscar Steinhardt, inginer şi arhitect, director al unei fabrici de mobilă şi cherestea din capitală, a participat în Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăşeşti şi decorat cu medalia "Virtutea Militară". Copilul Nicu Steinhardt urmeză studii primare, în particular, la Şcoala "Clementa", apoi la Liceul "Spiru Haret" şi la Facultatea de Drept şi Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti. În 1936 îşi susţine teza de doctorat în "Drept constituţional". Scrie primele articole în revista "Vlăstarul", care apărea cu sprijinul colegilor din liceu, iar din 1929 frecventează Cenaclul "Sburătorul" condus de Eugen Lovinescu. În perioada interbelică, la recomandarea lui Camil Petrescu, devine redactor la Revista Fundaţiilor Regale, colaborează la revistele "Adevărul" şi "Revista burgheză", iar după 1944, la revistele "Lumea" (1945) şi "Contemporanul" (1948). Debutează editorial cu volumul "În genul... tinerilor" (1934), iar în anii următori publică două cărţi în limba franceză.
Urmează o perioadă de privaţiuni pe criterii etnice (1940-1944), iar în anul 1958 este chiar arestat în "lotul intelectualilor mistico-legionari" de elită, precum Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu şi alţii. Convocat de Securitate să depună mărturie, ca martor al acuzării, împotriva lui C. Noica, Steinhardt refuză şi, în consecinţă, el însuşi este învinuit şi condamnat în "lotul Pillat-Noica", la 12 ani muncă silnică, cu acuzaţia "infracţiune de uneltire contra ordinii sociale". Trecând prin Infernul lui Dante, cum aprecia Monica Pillat, "autorul Jurnalului intră în Iadul închisorilor având de partea sa cultura care taie în întuneric, cu disperare o potecă spre izbăvire"... Drumul "iniţiatic în suferinţă" al lui Nicolae Steinhardt urmează o traiectorie cu origini din copilăria îndepărtată, legată de amintirea suscitată de dangătul grav şi solemn al clopotelor Bisericii Capra, din comuna natală. Prin suferinţa dusă până la capăt, evreul găseşte singura cale de a rezista, însuşindu-şi credinţa creştină şi urmând idealul şi simbolul celui crucificat întru mântuirea omenirii, Iisus Hristos. Astfel, în ziua de 15 martie 1960, într-o celulă a Fortului Jilava, evreul N. Steinhardt solicită şi primeşte în secret sfânta taină a botezului creştin întru Iisus Hristos, din mâna ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, fiind asistat de doi preoţi greco-catolici, de naşul ales de neofitul însuşi, Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), câţiva martori, printre care Al. Paleologu, cu toţii deţinuţi politici, încarceraţi în celula cu numărul 18 din Închisoarea Jilava. Convertit la religia creştin-ortodoxă, scriitorul Steinhardt primeşte şi numele "fratele Nicolae", iar după punerea sa în libertate, în august 1964, se călugăreşte, fiind preţuit, stimat şi respectat ca un adevărat "Părinte de la Mânăstirea Sfânta Ana Rohia”.
După eliberarea din penitenciar, N. Steinhardt îşi completează bibliografia din perioada interbelică, publicând noi volume literare: "Între viaţă şi cărţi" (1976), "Incertitudini literare" (1980), "Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului" (1982), "Critică la persoana întâi" (1983), "Escale în timp şi spaţiu" (1987), "Prin alţii spre sine" (1988) etc. Capodopera "Jurnalul fericirii" apare postum, în 1991, prin conlucrarea benefică a clujenilor Virgil Ciomoş şi Virgil Bulat. Este vorba de publicarea textului 1 din cele trei variante existente, publicate ulterior, în ediţia din 1994 (Editura Dacia, 1994). La toate operele aminite, putem adăuga multe traduceri din James Barlow, David Storey, Max Oliver, Rudyard Kipling, Rebert Graves, Ieromonah Ioanichie Bălan şi alţii.
Capodopera "Jurnalul fericirii" s-a născut ca text înainte de Revoluţia din Decembrie 1989. Opera în sine a avut un destin dramatic, adesea clandestin şi supusă riscului pieirii. Ea nu trebuie ruptă, mai ales ca literatură, de întreaga personalitate de moralist şi eseist a lui N. Steinhardt din perioada august 1964 (momentul eliberării din temniţă) şi până în 29 martie 1989 (data plecării sale dintre cei vii). Episodul botezului creştin din 1960 a dat naştere cărţii "Jurnalul fericirii" care, după mărturisirea autorului, este considerat testamentul său literar, "o scriere despre devenirea unui om exemplar întru Hristos şi întru omenire" (Cf. Corneliu Nistor). Chiar din primii ani de la editarea postumă a "Jurnalului fericirii", critica şi estetica literară s-a grăbit să scoată la lumină un mare adevăr: originalitatea şi valoarea scrierii steinhardtiene, calitatea ei de capodoperă publicată, nu întâmplător, într-o perioadă de autentică liberalizare, deci şi de reviriment firesc al operelor cu caracter memorialistic. Mulţi comentatori au calificat această scriere când "jurnal de conştiinţă" şi "radiografie de stare interioară" (Ovidiu Pecican), când "amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică, umor, tragedie, istorie, metafizică, fiziologie, citate de lectură şi altele" (Nicolae Manolescu), când "pelerinaj al sufletului" şi "îndreptar menit să sporească rezistenţa umanului la neant" (Monica Pillat), când ”tulburătoare mărturie a teofanizatului ce-şi asumă în extaz crucea mântuirii" (Iosif Cheie-Pantea), când "roman memorial" şi "roman al aventurii spirituale" (Elena Neagoe).
Toate aceste calificative scot în evidenţă, de fapt, însăşi dificultatea categorisirii teoretico-didactice a acestei capodopere. În acest context, "Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt reprezintă indubitabil o mărturie singulară, la persoana întâi, text amplu detaşându-se net de alte jurnale sau memoriale cu conţinut similar, prin faptul că autorul nu mizează pe impactul faptelor nude, nu filmează cu încetinitorul scenele de supliciu pe care le-a trăit, ci caută să le exorcizeze prin credinţă şi meditaţie, să extragă din anii de recluziune semnificaţia unei experienţe fundamentale, decisivă pentru destinul său ca om. A fost perioada din urmă, cea în care s-a împlinit, prin suferinţă acumulată la maximum şi prin credinţă ortodoxă, una dintre personalităţile exemplare ale scrisului românesc postbelic. Este perioada moralisticii tolerante şi a unei eseistici filozofice impregnante de imaginea marilor asocieri aplicate literaturii lumii şi a celei româneşti, definită astfel de Eugen Simion: "Modestia lui N. Steinhardt este filozofică. El ştie cât de incerte sunt judecăţile noastre şi, om de bun-simţ, nu vrea să sporească zestrea de trufie a lumii cu noi exemple. Incertitudinea este o formă a respectului faţă de adevăr. Cine iubeşte adevărul se îndoieşte, pentru că îndoiala sileşte spiritul să ducă analiza mai departe" (E. Simion, Scriitori români de azi, III, Bucureşti, Cartea Românească, 1984, p. 563).
Titlul aparent şocant al "Jurnalului… fericirii" se explică tocmai prin acest traiect al autorului pe calea identităţii sale cu revelaţia cristică, evident de nuanţă ecumenică, a dragostei şi suferinţei pentru întreaga umanitate. În celulele întunecoase, mucede şi insalubre, scriitorul şi moralistul N. Steinhardt cunoaşte - ridicat prin credinţă deasupra oricărei senzaţii de teamă, durere fizică sau înjosire fiziologică - o stare de fericire nemaiîntâlnită până atunci. Astfel, despre supraaglomerata celulă 34 de la Jilava mărturiseşte: "În locul acesta ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea" (Vezi op.cit. p. 31). Aici trăieşte el adevărata solidaritate a celor năpăstuiţi de soartă, încarceraţi pentru o vină adesea imaginară, intelectuali şi prelaţi de toate confesiunile, ofiţeri credincioşi jurământului depus în vechea oştire, tineri legionari şi reprezentanţi de seamă ai fostului regim antonescian, cu toţii rămaşi fideli idealului naţional român. În "Jurnalul fericirii", N. Steinhardt evocă şi personalitatea părintelui Valeriu Gafencu, omul care l-a impresionat profund şi pe care în mod inspirat îl numea "Sfântul închisorilor", pentru că, într-adevăr, ducea o viaţă chinuită, de o admirabilă credinţă duhovnicească în condiţii de temniţă. "Comunismul a umplut cerul de sfinţi" spunea părintele Arsenie Papacioc. Contactul cu asemenea oameni contribuie la "accentuarea atmosferei de nobilă sfidare a realităţii", ajunge autorul să descopere în cele din urmă un adevăr fundamental al vieţii: "Creştinismul e bucurie şi reţetă de fericire. E şi asumare a durerii" (Op.cit. p. 269). "În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă, comentează autorul. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea - generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici" (N. Steinhardt).
"Jurnalul fericirii” reprezintă una dintre cele mai cutremurătoare opere ale literaturii române, un portret complet, esenţial al uneia dintre cele mai convingătoare şi neîncovoiate conştiinţe a acestei literaturi. Nu întâmplător, Al. Paleologu obişnuia să-l definească pe N. Steinhardt ca fiind "un mare scriitor, cel mai mare din generaţia noastră" (Cf. Excelsior, anul III, nr. 7, 1994, p. 61). Textul este simultan memorial de recluziune, dar şi confesiune spirituală, mărturie istorică, dezbatere filozofică şi religioasă, evocare a unor oameni şi locuri (care se constituie în excepţionale pagini de proză artistică), prelegeri demonstrative care se referă la domenii ale ştiinţelor exacte. Ceea ce este relevant pentru întreaga construcţie epică, în cele peste patru sute de pagini ale "Jurnalului" poate fi identificat, fragmentar, şi "Bildungsromanul" celui care a fost omul şi intelectualul N. Steinhardt. "Opera lui Steinhardt n-are nimic dintr-o fiinţă tranşantă sau reculeasă în chilia propriilor idei, psalmodiate în haina austeră a flagelării bucuriei, considerată o prea lumească şi profană petrecere a spiritului. Limbajul ei înveşmântat în straie baroce, unul dintre cele mai bogate, evidenţiază o corporalitate a gândirii necomandată, o reală bucurie în faţa textului viu, înflorat, capricios şi inconfundabil" (Doina Uricariu). Referindu-se la valenţele narative ale "Jurnalului", şi Nicolae Manolescu remarca încă de la apariţia cărţii: "Epica e condensată, intensă, ca şi portretele şi descrierile".
Operă masivă şi zguduitoare prin mesajul ei omenesc, "Jurnalul fericirii", rămâne o confesiune de sinceritate şi transparenţă absolute, devenind şi structural oglinda completă a autorului, o cutremurătoare mărturie istorică şi personală asupra perioadei în care viitorul părinte de la Mănăstirea "Sfânta Ana" de la Rohia a cunoscut-o, ca deţinut politic, trecând prin infernul temniţelor comuniste din Jilava, Gherla şi Aiud. Pentru părintele de la Rohia, temniţa a fost cristelniţa de aur în care a primit botezul dragostei de Dumnezeu şi de neamul românesc. Poate chiar Dumnezeu i-a rânduit viaţa de temniţă ca pe o cale de mântuire. Aşadar, "Jurnalul fericirii" este una dintre cele mai complexe capodopere ale literaturii române contemporane, iar mărturisirile şi peripeţiile autorului ei greu de cuprins în cuvinte nu pot să nu stârnească interesul oamenilor de cultură şi al tuturor cititorilor…
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
