Mihai Eminescu - în conştiinţa posterităţii, la 131 de ani de la trecerea în nemurire (15.I.1850 - 15.VI.1889)
Motto: "Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci". (Tudor Vianu)
Toţi românii, indiferent de vârstă, recunosc chipul lui Eminescu după fotografia făcută la Praga, în anul 1869, în drum spre Viena. Privind mai atent acest portret al tânărului de numai 19 ani, ne dăm seama că Eminescu avea un chip de zeu, cu fruntea înaltă şi nobilă, cu ochii scânteind de lumină, dar şi plini de visare, cu plete ca Făt-Frumos din basmele noastre, o figură deosebit de armonios alcătuită. Prin înfăţişarea sa părea un ideal de frumuseţe, ieşită din inspiraţia unei muze. Acest portret pare a fi fost hărăzit să întruchipeze geniul poetic al neamului românesc. Dar Eminescu rămâne în eternitatea spiritului nostru ca "expresia integrală a sufletului românesc". (N. Iorga)
Pentru modul cum Eminescu şi-a iubit ţara şi neamul, ilustrativ este articolul "Misiunea noastră ca stat", publicat în ziarul "Timpul" la 2 noiembrie 1879, în care arată că, în curgerea anilor, "cetele sălbatice au pierit una câte una, iar astăzi noi stăm adăpostiţi între hotarele ţării noastre". Astăzi, Ţara Românească "e patria iubită a oricărui suflet de român", iar statul român - afirma în continuare Eminescu - "trebuie să fie un stat de cultură la gurile Dunării. Aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri".
Cu Eminescu şi prin Eminescu, poporul român a dat măsura cea mai înaltă a puterii sale de creaţie. Eminescu a introdus în cultura noastră orizontul filozofic, orizontul marilor idei, al marilor înălţimi şi adâncimi. El a sondat în straturile cele mai adânci ale dorului nostru şi a creat o operă care îl înalţă pe treapta cea mai de sus a literaturii naţionale. Forţa creaţiei eminesciene provine, în primul rând, din faptul de a-şi fi tras seva din însăşi fiinţa neamului românesc, din milenara lui istorie, din bogata creaţie şi înţelepciune populară. Poetul nostru naţional avea credinţa inflexibilă că "fără cultul trecutului nu există iubire de ţară". Această concepţie a poetului despre istorie, patrie şi neam este ilustrată prin versurile emblematice din drama romantică "Mira": "Trecutul e în mine şi eu sunt în trecut/ Precum trăieşte cerul în marea ce-l respiră".
În ceea ce priveşte istoria, Eminescu avea două viziuni: una elegiacă şi alta satirică. Viziunea elegiacă este predominantă în poemul sociogonic "Memento mori", subintitulat "Panorama deşertăciunilor". În acest poem se dezvoltă ideea că în lume totul se repetă, nimic nu e statornic şi nu rezistă în timp: "De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne/ Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz.../ Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas". Viziunea satirică este prezentă în acele poezii în care romantismul poetului s-a manifestat în latura lui activă şi protestatară, vizând toate aspectele negative ale existenţei sociale: corupţia şi demagogia, imitaţia snoabă, superficialitatea şi impostura, lipsa de idealuri şi desfrâul unei părţi a tineretului, înjosirea dragostei ş.a. Despre politicienii vremii sale, poetul spunea că sunt recrutaţi din rândul celor care "Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă" şi acestora li se adresează în "Scrisoarea III": "Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi: nişte mişei!" Revolta pamfletară a poetului se îndreaptă şi împotriva "beţiei de cuvinte", împotriva politicienilor care speculează public sentimentul sublim al dragostei de patrie, transformându-l într-un mijloc de parvenire şi dominaţie. De aceea, în finalul poemului citat, Eminescu îl invocă pe Vlad Ţepeş: "Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei". În concepţia lui Eminescu, "vertebrele unei naţiuni" sunt istoria şi limba. Prin ele, un popor poate să se cunoască pe sine, să-şi păstreze "sănătatea sufletească şi tinereţea etnică", să-şi conserve "seninul neamului". Limba este modul de-a exista al unui popor. Cunoaşterea limbii şi a istoriei naţionale şi "lucrarea atentă asupra lor asigură dăinuirea acelui unic sâmbure, care este concretul etnic".
Poetul de geniu, simbolizat prin Hyperion, a înfruntat cruzimea destinului prin creaţie. Natura lui luciferică s-a consumat în creaţie, a dăinuit şi va dăinui prin creaţie şi spirit. Eminescu reprezintă expresia deplină a spiritului creator naţional. Eminescologul Ştefan Cazimir scria: "Pe cerul poeziei lui Eminescu ard patru stele cardinale: gândirea, visul, cântecul şi plânsul. Recunoaştem în ele reperele esenţiale ale trăirii poetice eminesciene". Cu un ton profetic, Mircea Eliade scria în anul 1985: "Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată", iar cercetătoarea operei eminesciene Rosa del Conte afirma în cartea sa "Eminescu sau despre Absolut", publicată în anul 1962: "... Cântecul său nu aparţine numai României, ci umanităţii şi lumii întregi".
Neegalatul biograf şi exeget al operei eminesciene, George Călinescu, îşi încheie cartea "Viaţa lui M. Eminescu" cu aceste emoţionante cuvinte: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale". "Geniul tutelar al spiritualităţii româneşti" - cum l-a numit filozoful C. Noica - s-a stins din viaţă în ziua de 15 iunie 1889, în zori, ora 03.00 în Casa de Sănătate a dr. Şuţu.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
