Îndemn la autocunoaştere - Să ne cunoaştem pe noi înşine şi pe semenii noştri
Motto: "Arta de a trăi este arta de a ne apropia unii de alţii". (Autor Necunoscut)
Omul se cunoaşte prin ceea ce face, prin ceea ce zice, prin felul cum se comportă, prin ce atitudini are faţă de semeni, colegi şi prieteni, faţă de ţară şi neam, precum şi faţă de evenimente sociale deosebite. A ne cunoaşte bine semenii, mai ales pe colegi şi prieteni, înseamnă a trăi în linişte şi armonie, a trăi cu bucuria de a ne revedea în orice situaţie. Dar pentru aceasta este bine să ştim că există doar un singur fel de a înţelege bine pe oameni: de a nu ne grăbi să-i judecăm, ci de a-i lăsa să se explice, să se dezvăluie zi de zi. Nu există nicio fiinţă umană atât de solid fortificată, încât să nu găseşti o cale de pătrundere spre ea, dacă eşti echilibrat sufleteşte, calm şi inteligent. Structura sufletească a unei persoane nu poate fi bine înţeleasă fără a-i cunoaşte infrastructura (baza biologică a omului), pe care se clădeşte structura, precum şi suprastructura socială în care se integrează (ansamblul instituţiilor unei societăţi şi nivelul cultural al acesteia). Aşadar, condiţia umană se defineşte prin această interconexiune dintre structura psihică, infrastructura biologică şi suprastructura socială. Se ştie că omul este un produs sociocultural, dar determinările sociale sunt menite nu să producă o simplă piesă în sistemul social, ci un subiect care, înarmat cu mijloacele acţiunii, ale cunoaşterii şi ale valorificării, să devină, tot mai mult, un participant activ la viaţa socială, precum şi la propria lui formare şi perfecţionare. Aşadar, determinările trec în autodeterminări, iar măsura autodeterminării este o măsură a proeminenţei personalităţii. J.P. Sartre spunea: "Problema nu constă în ceea ce a făcut istoria din tine, ci în ceea ce ai făcut tu din ceea ce a făcut istoria din tine". Aşadar, educaţia în familie, în şcoală şi în societate trebuie să pună accentul pe autoinstruire şi pe autoeducare, pe autodeterminare, ca măsură a proeminenţei viitoarei personalităţi. Esenţa umană constă în capacitatea omului de a se construi mereu spiritual şi de a-şi perfecţiona profilul moral. Nu există o sursă mai bogată de satisfacţii morale decât aceea de a te simţi opera propriei tale creaţii şi sculptor al propriei tale fiinţe.
"Mă construiesc permanent" - spunea marele logician A. Dumitriu, la vârsta de optzeci de ani. Filozoful chinez Confucius (circa 551-479 î.Hr.) spunea: "Biologia ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte". Numai prin educaţie omul învaţă să lupte cu el însuşi, învaţă să-şi dirijeze comportamentul, să-şi orienteze atitudinea spre adevăratele valori existenţiale. Printr-o bună educaţie, fiinţa umană devine o torţă spirituală care răspândeşte lumină şi căldură. Fiecare dintre noi arde ca o flacără mai vie sau mai puţin vie; unii ne consumăm mai repede, alţii mai încet. Important este să nu fim "focuri de artificii", să nu ardem în zadar.
Comportamentul nostru trebuie să fie dirijat de raţiune. În orice situaţie, gândirea trebuie să preceadă fapta, iar hotărârea luată prin cuget să devină condiţia morală pentru îndeplinirea unor scopuri nobile, umanitare. În cazul unor relaţii tensionate dintre oameni sau în situaţia când trebuie luată o hotărâre de urgenţă, trebuie să ne bazăm pe raţiune, care ne îndeamnă la stăpânirea pornirilor instinctuale. Tot un filozof chinez spunea că cine ştie să se stăpânească dobândeşte o vedere limpede asupra situaţiei. Vederea clară a lucrurilor duce la calm, calmul îngăduie omului să cerceteze atent lucrurile, iar cercetarea atentă ajută pe om la rezolvarea situaţiei. Să ne amintim şi câteva idei despre viziunea pascaliană asupra omului: "Omul nu este decât o trestie, ceea mai fragilă din natură, dar este o trestie gânditoare... Toată măreţia noastră stă în cugetare. Să ne silim a cugeta frumos. Iată ideea morală" - spunea filozoful francez Pascal.
Omul lucid, echilibrat sufleteşte este cel care se află într-o permanentă căutare a valorilor existenţiale. Firile complexe şi lucide suferă o tragică scindare interioară, oscilând între chemarea patimilor şi aspiraţia spre puritate, între dorinţa înnăscută a plăcerii şi aspiraţia spre puritatea sufletească. Natura dilematică îl împinge pe om spre introspecţie (orientarea spre propria lume interioară, o relativă detaşare de ceea ce se petrece în jur). Firile reflexive înţeleg că lumea, oricât ar fi de rea, trebuie contemplată sub semnul surâsului îngăduitor sau al celui ironic şi detaşat, deosebindu-se astfel de oamenii care se mulţumesc doar cu senzaţiile pe care le oferă viaţa, fără aspiraţii metafizice.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
