La curtea lui Urmuz - Grăniţuirea României Mari
Sintagma anterioară este titlu de capitol în cartea înţelept-patriotică „De la Marea Unire la România Mare”, publicată de academicianul Alexandru Surdu la Editura Moroşan din Bucureşti, în 2019. Este al zecelea volum într-o serie de autor în care găsim şi cărţi de filosofie, despre filosofia românească, dar şi titluri care ilustrează aplecarea sistematică spre istorie a reputatului autor. Este şi cazul cărţii de faţă, care, după o provocatoare prefaţă, conţine unsprezece capitole, ale căror titluri fac explicit conţinutul: Drumul eroilor patriei române; Crucea de la Piscul Domnului; Marea Unire şi legenda junilor braşoveni; „Basarabia e România”; Bucovina şi unirea cu Ţara; România după 1 Decembrie 1918; Învingerea Ungariei şi ocuparea Budapestei; Jocurile armistiţiilor dinainte şi de după încheierea Primului Război Mondial; Grăniţuirea României Mari; Trianon. O pace plină de învăţăminte; România Mare (1920-1940).
Pe copertă apare o dublă hartă a României, ilustrând expresivul termen „grăniţuire”: graniţa României de azi, de culoare roşie, înconjurată de încă o graniţă, tot însângerată, indicând teritoriile locuite de români, dar aflate acum în afara Ţării. Din Cadrilater, peste Basarabia şi Transnistria, Ţinuturile Herţei, Bucovina, Maramureşul de dincolo de Tisa, Crişana de Vest, Banatul de Vest, Valea Timocului - doar Marea Neagră şi parte din Dunăre, în sud, sunt graniţe dintr-o singură linie, altfel, peste tot, România este înconjurată de români. A fost grăniţuită, chiar după încheierea Primului Război Mondial, când a terminat învingătoare „pe teren”, dar nu şi la masa tratativelor, apoi şi după Al Doilea Război Mondial, după cum bine se ştie.
Prefaţa începe franc-abrupt: „Centenarul Unirii ne-a găsit nepregătiţi. N-am avut la dispoziţie decât 100 de ani, doar un secol de la Marele Război, timp în care ar fi trebuit să apărăm tot ce-au cucerit, cu sângele lor, străbunii noştri. Dar n-am făcut-o. România Mare a durat numai din 1920 până în 1940.
Duşmanilor României Mari le-au ajuns însă doar 20 de ani pentru a se pregăti ca să ne atace din toate părţile, cum au făcut-o în Marele Război. Şi au repornit atacul, aşa cum sunt ei obişnuiţi s-o facă, în haită, având şi câte o căpetenie dominantă, de regulă germană.”
Voi relua prefaţa, precum şi unele capitole ale volumului, inclusiv pe cel cu titlul textului de faţă, în revista „Curtea de la Argeş” - recomand cititorului să le citească. Va fi o lectură instructivă, nu numai prin bogăţia de informaţii istorice, precise şi bine alese, nu numai prin reproşul implicit, uneori şi „la vedere”, făcut istoricilor români, care multe mai au de scris (doar un exemplu: despre Războiul Ungaro-Român din 1919, când armata noastră a pus capăt Republicii Sovietice Ungare, parte a unei plănuite revoluţii bolşevice generalizate în Europa; Ungaria ne atacase, în aprilie 1919, după încheierea războiului, cu intenţia declarată de a recuceri Transilvania şi, cine ştie, în caz de reuşită, de transformare şi a României în republică sovietică), ci şi prin reproşul făcut guvernelor şi politicienilor români, ba chiar şi nouă tuturor, pentru că au asistat - iar noi asistăm - pasivi la „grăniţuirea” României. Inclusiv acum, „când nu mai avem armată, şi nici arme, şi nici gloanţe, când toţi vechii noştri duşmani se înarmează, când toţi vecinii se uită la România ca vulturii şi corbii la căprioara rănită. Când se vorbeşte din nou despre reîmpărţirea lumii şi aşteptăm cu groaza în suflet să vedem de partea cui vom nimeri, cine va juca la zaruri ce a mai rămas din România Mare!?” Dacă istoricii nu scriu, o fac filosofii - şi bine o mai fac!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
