La curtea lui Urmuz - (In)Corectitudinea politică
La noi a pătruns abia în ultimele decenii (mai ales în zona sexo-legebedistă, a propagandei şi filmelor de profil, unele proiectate, ostentativ-blasfematoriu, în Muzeul Ţăranului Român), dar „împământenirea” e în plină desfăşurare. Prin vestul „civilizat” face ravagii de mai bine de o jumătate de secol: aberaţiile rasist anti-rasiste din universităţi, hipismul şi „eliberarea sexuală”, revoltele studenţeşti anticulturale ale anilor ’60, feminismul cu accese retro de-a dreptul amuzante în privinţa „hărţuirii sexuale” şi altele asemenea. Am mai vorbit despre asta, după ghilotină şi glonţ, corectitudinea politică este principalul instrument de formare a „omului nou”, fără de care nu se poate construi „brava lume nouă”... Aici vreau să semnalez o carte-ca-un-manual, explicită, simplu scrisă, documentată, apărută în 2015 la Editura Rost din Bucureşti: „Corectitudinea politică: religia marxistă a Noii Ordini Mondiale”, un volum colectiv coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău şi Irina Bazon, care semnează şi mai multe capitole. La bază stă o carte în engleză coordonată de W.S. Lind, inclusă în volum. Mai semnează, alături de cei trei, Claudiu Târziu (Cuvânt-înainte), Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb Jr., Jamie McDonald, Gerald L. Atkinson, Roger Kimball, Theodor Codreanu, Ciprian Voicilă.
După eşecul, previzibil încă de la începuturi, tot mai vizibil apoi, marxismului economic, centrat pe egalitatea economică, impusă cu forţa, neomarxiştii (Antonio Gramsci şi Georg Lukacs mai întâi, care au găsit soluţia „eliberării de sub jugul civilizaţiei occidentale” în bolşevismul ateu, apoi întreaga Şcoală de la Frankfurt, în frunte cu Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Wilhelm Reich) au teoretizat „marxismul cultural”, necesitatea impunerii egalităţii culturale. „Istoria modernă” a corectitudinii politice începe, aşadar, prin anii 1920, evident, cu rădăcini mai vechi, a trecut oceanul după venirea lui Hitler la putere, a cucerit universităţile americane şi Hollywoodul, a revenit în Europa după Al Doilea Război, căpătând o extindere şi sofisticare de-a dreptul otrăvitoare şi prin suprapunerea cu „nouvorba” (Orwell) şi limbajul de lemn ale comunismului. De la promovarea minorităţilor de orice fel la deconstructivismul literar, de la asaltul asupra religiei, familiei, culturii clasice, tradiţiei până la promovarea universitară alterată (mai ales peste Atlantic), toate segmentele societăţii sunt vizate şi, adesea, pervertite. Totul, pentru a „instaura o Nouă Ordine Mondială, bazată pe teroare, nivelare culturală şi socială, ateism şi viciu”, spun autorii pe coperta a patra, adăugând „corectitudinea politică este noua utopie - iar utopiile ucid”.
După „definirea” corectitudinii politice, analiza asemănării dintre marxismul economic şi cel cultural, freudiano-psihologic, şi o scurtă istorie (a Şcolii de la Frankfurt şi a liderilor ei), sunt incluse analize ale efectelor, în învăţământul superior, literatură, consumerism, erodarea tradiţiei, ateism, familie - şi se încheie cu şapte studii de caz, ultimul fiind cel al „femeii cu barbă”, Thomas Neuwirth, alias „Conchita Wurst”, câştigătoarea (sau câştigătorul?) Eurovision 2014. Subtitlul secţiunii: „De la Seceră şi Ciocan la Scoică şi Cârnat. Acvila comunistă şi Phoenixul”.
Mai reiau o frază de pe ultima copertă: „Cartea este un semnal de alarmă şi, totodată, un ghid de supravieţuire”. Pentru că, spune William S. Lind: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Având astfel o şansă în plus să nu devenim „oameni noi”, oameni-resursă (a se vedea o tabletă anterioară)...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
