Poetul Gheorghe Năstase şi academicianul Gabriel Ţepelea
În ultimii trei ani ai vieţii marelui om de cultură, eminentul dascăl universitar, lingvist, filosof şi politician, prof. univ. Gabriel Ţepelea, membru al Academiei Române, am avut marea onoare să-l cunosc mai bine, atât prin intermediul convorbirilor noastre telefonice, cât şi prin vizitele făcute de mine la domiciliul domniei sale din Bucureşti. Deseori îmi recita versurile sale de o sensibilitate deosebită, scrise în temniţele comuniste, unde a fost încarcerat din cauza opiniilor sale politice, a crezului său politic ţărănist, hrănit din seva unor politicieni adevăraţi cum au fost Maniu şi Mihalache.
Ajunsesem împreună la concluzia că trebuie neapărat să fie publicate aceste versuri într-un volum (sub egida Fundaţiei "Petre Ionescu Muscel" din Domneşti) şi gândul acesta l-a bucurat mult. Cu trei săptămâni înainte să-şi dea obştescul sfârşit, mi-a comunicat telefonic că a strâns toate poeziile pe care le-a mai găsit şi că mă aşteaptă să trec să le iau. Dar timpul n-a mai avut răbdare: telefonul doamnei Ofelia, soţia academicianului, a căzut ca un trăznet: "Gabi a murit!". Necazurile ce au trecut şi peste mine nu au fost de bun augur pentru ceea ce ţineam mult să întreprindem, adică publicarea poeziilor.
Ţin minte că, într-una dintre discuţiile noastre, domnul Ţepelea mi-a povestit, cu emoţie şi sinceritate: "Eram bun prieten cu fostul vostru prim-secretar, cu romanticul Gheorghe Năstase. Nici azi nu-mi dau seama ce a căutat el în mijlocul acelora care făceau politică comunistă. Temperamentul şi gândirea îi erau departe de ale comuniştilor. Cred că ştii că el m-a adus la Facultatea de Filologie din Piteşti, ca pe mulţi alţii: Şerban Cioculescu, Gh.N. Radomirescu. Mare Om, mare suflet! Ne-am împrietenit. Vorbeam de toate, despre literatură, despre societate, mai ales ne plăcea să ne <<pierdem>> în doctrine filosofice. Vorbeam de Albinus Alcuinus, Alcibiade, Henri Bergson, Kant, Jung, Freud, Schopenhauer. Ne plimbam, când discutam, pe liniile de cale ferată. Îmi recita din poeziile sale pline de romantism, eu fiindu-i primul critic. Iubea mult zorile, soarele, păsările, lumina, cânta în poemele lui aurora, amurgul, iubirea, avea versuri închinate mamei sau iubitei. Când îmi vorbea de mama lui, punea mâna în dreptul inimii şi ofta. Păstra în portofel o fotografie cu chipul mamei sale. Eseurile scrise mi le spunea din memorie, la fel meditaţiile pe diverse teme, spuse cu patos, aproape că vedeam semnele ortografice: interogaţii, exclamaţii, puncte-puncte. După fiecare recitare, se aşternea o linişte de mormânt, o linişte care te înfiora. Câteodată, se oprea din mersul nostru care parcă număra traversele de cale ferată şi, privindu-mă pătrunzător cu ochii aceia albaştri ca cerul, mă făcea parcă să nu pot să-mi desprind privirea de la ei, apoi zâmbea şi mă bătea uşor pe umăr, prieteneşte. Într-o zi, din gura aceea perfectă, de o rară frumuseţe, s-a auzit glasul său cald şi prietenesc, blajin şi romantic, parcă cu o uşoară jenă, ca nu cumva vorbele să mă supere, glas care-mi spunea, adresându-mi-se pentru prima oară cu apelativul <<domnule>>, care nu suna fals, ci sincer, izvorât dintr-o inimă curată: <<Domnule Ţepelea, nu vreţi să vă înscrieţi în Partidul Comunist, pentru că meritaţi cu prisosinţă poziţia de decan şi chiar de rector. Vă promit asta! Nu vreţi?>> Şi, tot pentru prima dată, am exclus din răspunsul meu cuvântul acela atât de detestat de mine, <<tovarăş>>, şi i-am spus: <<Nu, domnule poet şi filosof Năstase, niciodată, am crezul meu şi păstrez încă în suflet figurile ilustre ale lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache>>. L-am privit cu sinceritate şi cu prietenie, am văzut că nu se supărase şi, apoi, cerându-i iertare, i-am pus şi eu o întrebare: <<Domnule prim-secretar Năstase, vă rog să-mi spuneţi sincer, în ce direcţie merge partidul dumneavoastră, al cărui reprezentant sunteţi în Argeş?>> Răspunsul nu a întârziat: <<Nici eu nu ştiu, domnule profesor...>> şi ne-am continuat în tăcere plimbarea, care a fost urmată de multe altele, primăvara, vara, toamna, pe liniile de cale ferată, discutând despre diverse lucruri, recitându-ne unul altuia poezii, ale dânsului despre iubire şi zori, ale mele cu versuri scrise în puşcăriile comuniste, poezii pe care seniorul Corneliu Coposu mă sfătuia mereu să le public, peste ani şi ani, după 1989, când eram amândoi în Parlamentul României din partea PNŢCD".
Atunci, la ultima noastră întâlnire, când mi-a povestit toate acestea, academicianul Gabriel Ţepelea avea 96 de ani (cred că era pe la sfârşitul lui martie 2012) şi, cum am spus, i-am promis publicarea poeziilor sale sub egida Fundaţiei "Petre Ionescu Muscel". Aş fi vrut ca, alături de volumul CARTEA ZORILOR, ce cuprinde poezii şi eseuri ale lui Gheorghe Năstase, să stea cartea cu titlul VERSURI ÎNSÂNGERATE (tiltlu la care convenisem amândoi) a academicianului Gabriel Ţepelea,
Dacă bunul Dumnezeu va vrea, dacă îmi va ajuta să perseverez, dacă mă voi bucura de sprijinul unor oameni, sprijin de care m-am bucurat până acum, poate îi voi îndeplini domnului profesor Ţepelea această dorinţă. Dar, din păcate, nici la mine Cronos nu lasă vremea să se oprească, aşa că toţi trecem, odată cu Timpul. Dar trebuie să ne păstrăm speranţa...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
