La curtea lui Urmuz - Uimitoare, limba română (II)
La rubrica de faţă sau la precedenta ocupantă a acestui colţ de pagină, „Vedere de pe Dealul Olarilor”, m-am mai referit la faptul că limba română, deci poporul care o vorbeşte, a preluat din limbile invadatorilor mai recenţi cuvinte cu sens pozitiv la origine, pe care le-a pervertit spre derizoriu-băşcăşie, „răzbunându-se” astfel pe agresori. Există numeroase exemple din turcă şi rusă, nu le repet. În cazul unor sinonime parţiale, sensurile diferite au motivat probabil păstrarea noilor cuvinte în limbă, altfel ele nu se justificau.
Evident, există şi cuvinte ale căror origini ar trebui căutate prin straturi vechi, traco-dace. Se spune că şi „doină” vine de pe acolo. Privesc uimit seria „moş, moşie, moaşă, strămoş, moşneag, moştenire” (s-au ocupat şi etno-sociologii Henri H. Stahl şi Paul H. Stahl de acest subiect, în cartea „Civilizaţia vechilor sate româneşti”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 - ne spune acest lucru Filofteia Pally, în numărul pe luna aprilie al revistei „Curtea de la Argeş”) şi nu mă pot opri să nu mă gândesc la mitologicul Cadmoş sau la sărbătorile de moşi, din calendarul ortodox, dar probabil moştenite (iată!), la „moşmondeală, moşmoande” şi „moşneni”. E mai mult decât etimologie aici, e istorie, religie, datină, memorie...
Altă serie care merge adânc-departe: „a isprăvi, ispravnic, (de) ispravă, neisprăvit” - mă opresc, pentru că ultimul cuvânt pare a fi mai încărcat de semnificaţii decât i-ar da dreptul un simplu participiu, fie el şi negat. Cum poate fi un om „neisprăvit”?! Incomplet construit, neşlefuit, ca o casă fără tencuială, fără acoperiş? Dicţionarul de sinonime citat data trecută dă câteva zeci de cuvinte echivalente, dar mai toate sunt banale („incompetent, incapabil, nepriceput...”), unele sunt expresiv-argotice („ciumpalac, ageamiu, marţafoi...”), apar şi expresii neaşteptate (pentru mine, argeşeanul), precum „spală-linte, spală-varză”, dar niciun cuvânt şi nicio expresie nu au profunzimea lui „neisprăvit”.
Dicţionarul de sinonime confirmă aşteptarea că substantivele, cu cât mai „materiale”, cu atât au mai puţine variaţii, echivalenţe, dar cu cele mai „poetice”, mai figurative, e belea mare!
Citez selectiv şi fără explicaţii: belea = bucluc, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulţumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, rău, supărare, tevatură, dar găsesc şi un al doilea sens, pozitiv spre superlativ, la fel de bogat ilustrat: desăvârşit, excelent, excepţional, extraordinar, fabulos, fantastic, fenomenal, formidabil, grozav, ideal, magistral, minunat, nemaipomenit, perfect, splendid, sublim, superb... Pagina 168 a dicţionarului. Îmi imaginez un străin, care a supravieţuit acordului încrucişat despre care vorbeam data trecută, încercând să traducă „O belea de om a dat peste o belea”...
Doar răsfoind dicţionarul, am căutat cuvinte bogate în sinonime. „Cercetare” superficială, ar trebui aprofundată. Ştiam că diavolul are multe alte nume în limba română, inclusiv unele prietenoase („aghiuţă, chimiţă, michiduţă, sarsailă, nichipercea, mititelul, zgâmbea”), că pentru „prost” e la fel, în contrast puternic cu „deştept”, dar tot am căzut, uimit, pe gânduri: aproape trei coloane cu „prost” în frunte - un întreg articol ar ieşi dacă aş relua măcar o parte - şi numai o jumătate de coloană pentru „deştept” (iar aici intră şi „treaz”, deşteptat din somn)...
Mare lucru limba română - patria noastră, vorba stănescului!... Ar trebui s-o „vizităm” mai des, mai pe îndelete, mai pregătiţi să-i admirăm frumuseţea şi deşteptăciunea...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
